AU GUST - TEXT

Expoziție online​

Victor Buzu pentru Au Gust Festival

Laureați / Laureate 2023

Subiect: Roada

PREMIUL I

 Gabriela Dunas

Un cântec cânta-n mine-un dor ce nu-i al meu

Jalea m-a găsit Făt-Frumos a găsit Moartea.  

Doar că în loc de-un cufăr fermecat, ea era încuiată într-o sală cu pereți roz și bănci de lemn. Am schimbat multe școli din cauza mutărilor părinților mei, dar aceasta este singura clasă care mi s-a memorat atât de bine. Mi-a intrat sub piele căldura zilelor de aprilie, mirosul frumos de arțar înverzit de la geam și frica lecțiilor de matematică. Soarele dăruia ochilor noștri dansul particulelor de praf și cretă în fiecare dimineață, dar noi eram prea ocupați să fim nostalgici și să observăm asemenea minuni mundane. Ne este insuflată o bătrânețe artificială încă de mici. De ce din clasa a treia trebuie să scriem compuneri despre copilărie și schimbarea verii cu toamna? De parcă învățătoarele încearcă să sugă prin cuvintele noastre caraghioase tinerețea pierdută. Lăsați-ne să fim! Cei care simt trecerea timpului pe pielea lor cum simte iarba mângâierile vântului vor începe singuri să scrie. Dar atunci nu-i va mai citi nimeni și, umili, vor deveni și ei la rândul lor umbre care controlează și pun note automat la treizeci și două de compuneri. 

Nu știam că lumina dintre acei patru pereți mă va urmări pentru toate clipele vieții mele. În acele momente, pur și simplu eram fericită că făceam parte din acea inițiere în lungirea zilelor de primăvară, deci de apropierea vacanței. Dar clasa s-a întunecat, jocul luminilor de pe pereți încet piere, iar eu simt o adiere rece ce mi se furișează pe la ceafă.

-Și acum, îmi șoptește o voce hârcâită peste umăr, unde-a pierit orbitoarea lumină – ştii?

Închid ochii. O voi ignora. Pieptul nu mă ascultă și dintr-o dată, refuză aerul. Încerc disperată să-mi transport mintea înapoi către cei mai îndepărtați ani ai vieții mele. Dar nu mai găsesc lumina. Totul este blurat. Deschid ochii.

-Îți sunt înlăcrimați ochii. 

-Lăcusto, șuierasem printre dinți către fotoliul gol din colț. Efortul mă epuizase de toate forțele pe care am reușit să le adun în ziua aceea. Am devenit deodată bătrână și nenorocită. Simt cum fruntea mi se strânge în brazde adânci, iar pielea obrajilor atârnă grea deasupra gâtului. Miros de medicamente vărsate și săpun de spital îmi înțeapă nasul.

Necontenit, un ceas crăpat de pe perete ticăie. 

Atotvăzătoare și atotcunoscătoare e umbra mea. Îmi apăsă sufletul cum numai ea poate. Mă urmărește peste tot, mă izbește de toți pereții și apoi îmi râde în față cu mutra ei cinică. În aceasta zi, ea a decis că personajele amintirilor mele au jucat prea mult timp pe o scenă goală. Și le-a chemat suflórul înapoi.

M-am văzut copilă de 14 ani care vine la școală dimineața devreme ca să se pregătească pentru olimpiade. Mi-am văzut prietena cu care ne-am înțeles să învățăm împreună. Prietena mea, aceea care a dat viață lutului din care se înălța școala noastră, ființa care va fura un strop din fericirea cea dintâi și-l va mânji cu dărnicie peste toate locurile în care anii ne vor duce de mână. Mi-e dor. Știi că vom avea o prietenie lungă, dar cu multe despărțiri? Mi-e dor astăzi pentru toți acei ani în care vom fi pierdute una de alta. Să nu mă uiți. Am uitat pe ce cale am vrut să mergem când eram mici.

Timpul s-a scurs. Ochii mei nu mai pot vedea prin paravanul de sticlă al memoriei.

-Te doare, da?

-Ai spus că nu-mi vei mai aminti zilele acelea.

-Știu. Dar ai vrea?

Închid ochii iarăși.

Când eram mică, bunica îmi povestea despre satul lor și despre lumea de pe marginea Prutului care a îmbătrânit împreună cu ea. Într-una din acele dăți, eram așezate amândouă pe prispa casei lor. Era cald.

Ochii mei se mișcă rapid sub pleoape, legându-se de orice crâmpei de amintire care le iese în cale. Răceala așternutului de spital s-a topit sub mâinile mele cum s-ar fi topit  în soare pietricelele sclipitoare de pe prispa bunicilor. Bunelul meu a adăugat în amestecul din care a turnat-o solzi de soare și acum toți pereții sclipeau la apus și răsărit. 

Așteptam să aducă ciobanul oile. Atunci, îmi doream acel moment de pace să dureze toată seara, căci mi-era frică pentru momentul în care trebuia să țin poarta deschisă să intre oile. Erau atât de multe și de zăpăcite că puteau cu ușurință să mă dărâme de pe picioare.

-Tu mă asculți, fato? Îmi aruncă bunica o privire ursuză. N-o mai ascultam, eram ocupată cu pietrele sclipitoare. 

Niciodată n-am înțeles expresia aceasta pe chipul adulților. De ce să te superi pe un copil că nu ascultă ce vorbești, când în jurul lui sunt atâtea minunății care constant îi șoptesc secrete. E foarte stresant! Le poate auzi numai o dată, pentru că a doua zi, oricât de mult ar încerca să le îmbie, nu-i mai vorbesc. Poate pentru că crește. O zi e mult în viața unui copil. Dar pe bunica o poți întreba oricând! Bunica va fi lângă mine întotdeauna. Nu-i așa? Este atât de greu de cuprins cu mintea că pereții nu vor mai sclipi dacă nu mă uit la ei? Că apusul acesta se termină? Că mi-e frică de oi, dar tu mă pui să stau atât de aproape de ele?

-…și lângă alimentara de devale se înălțau cândva doi copaci de mesteacăn…

-Copacul preferat al mamei, izbucnii eu.

-Mda. 

Obosită să fie întreruptă sau ignorată, bunica tăcu. Mi-am ridicat privirea la ea, dar am prins cu coada ochiului turma în capul mahalalei. Veneau. Dar bunica nu părea să fi observat și, netulburată, începu altă poveste:

-Privește spre cuiburile acelea, de ce crezi că sunt atât de mari? Arată cu capul spre stâlpii din afara ogrăzii. Niște cocostârci își construiseră acolo cuiburile, acum probabil pescuiau în baltă, căci nu se vedeau.

-Tu nu știi ce fel de păsări sunt acestea? Sunt mari-mari! Au nevoie de mult spațiu. Mai mult, au nevoie de loc și pentru puii lor! 

Deștept copil eram. Am definitivat ideea de cuib părintesc încă de la 6 ani. Tragic cum peste 10 ani aveam să sfâșii exact același concept de orice valoare. Iar peste încă doi, aveam să sufăr de singurătate chiar dacă încă eram într-un cuib mare de cocostârci. 

Am crescut un om care vede tristețile altora, dar care nu are putere să-i sprijine, pentru că dacă ar încerca, în lume ar fi fost cu un om mut mai mult. Însă pot asculta oamenii. Dăruiesc o particică din inima mea spre învinețire când le ascult plângerile. Dumnezeu tot așa face. Se vede că semăn cu Dumnezeul meu, chiar dacă în biserică stau cu spatele la El.

Vocea din fotoliu slobodă un râs de cioară penită.

-De aia, fata mea, n-ai mai pășit pragul bisericii?

-Mhm. 

-Și totuși, Tata era cumsecade.

-Ai dreptate. Tatăl meu – da. Una din cele mai mari dureri din lumea în care m-am născut este să devii conștient de la o vârstă prea fragedă că părinții tăi îmbătrânesc. Sau că nu sunt perfecți și să te temi că vei deveni ca ei. Iar tu nici nu-ți vei da seama când, de bună voie, vei intra în apa râului generațiilor din care-ai fost născut. Botezat, vei deveni ca ei. 

Mă uitam în ochii tatălui meu. 

Păpușar de emoții, o fetiță de 6 ani se balansa pe marginea unei canapele sovietice, plimbându-și înainte și-napoi fluturii din stomac. Perdeaua din uşă face loc unei siluete întunecate. În prag, s-a oprit sfios un om, parcă nu știa ce să facă acum că era aici. Dar fetița, cu o bucurie neprefăcută, se cațără pe canapeaua care a adus-o la aceeași înălțime cu tatăl ei. În față i se deschide o lume cu totul nouă, dar etern cunoscută și iubită. Ochii tatălui ei. Oh, dar ce ochi! De fiecare dată când îmi ridicam privirea spre acel munte de om, un brun închis cu sclipiri molatice, îmi zâmbea înapoi. Îmi spuneam că trebuie să fie vina luminii triste a becului fără abajur, că îmi stătea în gât un nod la vârsta când nu trebuia să știu de existența cuvintelor care nu se spun, sau se spun, dar doar în elegii pompoase. 

După ce aveam să cresc, deseori era să mă întorc la acele momente. Căutam ceva ce-am pierdut în cărțile împrăștiate pe masa din bucătărie, când făceam lecțiile cu mama. Ea m-a învățat să citesc, dar tata m-a învățat să simt ce citesc. 

Tata avea o mulțime de riduri mici împrejurul ochilor și obraji foarte firavi. Dar eu îmi aduceam aminte cu siguranță că, numai ieri îi atingeam obrajii cărnoşi și brațele puternice. Doar că atunci mânuțele mele erau mici. Nu era să cred pe nimeni în lume dacă îmi spunea că mâinile lui vânjoase vor încăpea în palmele mele. Că ele vor părea atât de mici și că voi crede ca le-am iubit prea puțin când va trebui să i le așezi pe piept. 

-Leagă fiecărui fluturaş câte o piatră grea de firavul lor gât, șopti vocea.

Mă cobor fără scară la fundul unei prăpăstii și îi înlănțui acolo, în ceață și negreață. Tăticu mă strigă. Înghit în sec, trebuie să ies la suprafață înainte să afle el. 

-Ce vrei să-ți aduc când vin din Cehia?

-O minge, tată.

Fluturi blestemați. Îmi veți rămâne acolo, înfundați în prăpastie până la bătrânețile voastre. Într-o cavernă, în două… Nu! douăzeci și două de caverne v-am pregătit. Câte una pentru fiecare an în care am lăsat oase de fluturi să putrezească în sufletul meu. 

Nu trebuie să plâng. Mi-am prins mintea asupra unui gând crud și sufletul asupra unui cântec de leagăn pentru răni: Măcar au să-mi rămână ochii lui. Apoi mi-am dat seama că ochii mei sunt amestecați cu căpruiul mamei. 

Pe mama am început să o văd foarte des când împlinisem douăzeci de ani și, obosită de la lucru, aruncam o privire în oglindă. O auzeam când îmi chemam copiii de la pauza mare și când îmi sunam sora mai mică. 

Mi-o imaginez pe mama mea dansând într-o bucătărie inundată de lumina soarelui, zâmbindu-mi mie, mică, în leagăn. Îmi zâmbea mie, realizând că toate prin câte a trecut au adus-o aici și acum, ca în momentul acesta să mă țină de mânuțe pe mine, fiica ei iubită. Îmi trecea prin fața ochilor toată tinerețea ei și eu nici nu-mi dădeam seama, gânguream în leagăn. Acum, printr-o forță generațională de telepatie, fire s-au unit, taine s-au șoptit și iată-mă plutind într-un gol de holograme zâmbitoare cu bucle aurii. 

Cât de mult vreau ca ei să nu moară. Cât de mult mi-aș dori să am un ochi cafeniu și unul căprui. Să fiu vrăjitoare care să poată îmblânzi animale și ani. Dar timpul fuge de mine. Unde, unde tot fuge? Să mi-l prind într-un sac și lega-vo-ii gura strâns-strâns. Ca în poveștile cu Feți-Frumoși care prindeau soarele într-un sac și îl furau de la balaur pentru a-l aduce înapoi, acasă. Îl voi dezlega din strânsoare numai după ce voi ajunge pe un câmp fără margini, ca să aibă loc să alerge, nebunul, dar să nu mai aibă unde fugi de mine.

Când mă duceam acasă de la cămin, scoteam bateriile din ceasul din bucătărie. Le spuneam celor din casă că mă deranjează zgomotul. Nimeni din ei n-a fost preocupat de ceea ce era una din cele mai inofensive dovezi a instabilității nervoase în care școala poate aduce și pe cei mai puternici elevi. Nu spuneam nici că mai e ceva. Că mi-e teamă că timpul trece prea repede pe lângă mine. Tuturor le este frică. Cui îi pasă de frica ta? N-am crezut niciodată în îngerul bun și rău care stau pe umăr, dar fiecare ticăit devenea viu în urechea mea, sărea pe umăr și-ncepea să-mi șoptească lucruri înfricoșătoare.

-Tu sau eu, demult ne-am lăsat în urmă unul pe altul.

Cum așa, jumătate de viață în urmă parcă a fost alaltăieri? Lucrurile trebuie să se schimbe, așa ne-au învățat pe noi cei care au venit pe lume înaintea noastră. 

-Vreau dezlegare. E chin. Mă chinui. Mă arde cu flacără rece pe dinăuntru. Stomacul când îmi este deșert, când mi se umple de monștri cu dinți și ace. Corpul lor de gelatină se împrăștie peste tot, vin și revin în gât, în genunchi, în stomac, ca valurile furioase ale unui râu care-și caută drumul înapoi în albie.

Timpul nu mi-a adus uitare. Cea mai mare farsă care mi s-a făcut în scurta mea viață. I-am crezut pe adulții care mă priveau în ochi și mă amăgeau cu atâta înțelepciune. Prefacătorie era aceea. Înțelepciunea lor a fost că nu s-au mai luptat cu balaurul și au îngenuncheat, capitulați. Doar tinerii se luptă cu morile cu vânt. Ceilalți îi așteaptă răbdători pe margini, gata să le șteargă sudoarea și lacrimile. Și așa generație după generație, se topesc oameni sub flăcări de remușcări și resemnări. M-au amăgit. Poate acesta este chipul balaurului meu, nu neștiința.

Cum nu vine uitarea când atât de mult am implorat pentru ea? 

Am preluat crucea din clipa în care m-am născut, iar ea este grea. Atât de grea încât și copiii copiilor mei vor avea spatele vânăt.

Ceva mă trezește din reveria mea. Vreau să-mi ridic privirea-n sus, dar pleoapele îmi sunt îngreunate. Ceva mișcă pe mine. Iată, se coboară la vale de pe fruntea mea – viermi. Larvele lor se scufundau în ridurile mele ca într-un pământ pufos. Mi-aduc aminte cum îmi scufundam degețelele mici în pământul din grădina bunicii, proaspăt săpat de toată familia într-o vacanță de primăvară. Cred că la fel de resemnat se simțea și pământul în acel moment. Familiaritatea experienței mă face dornică să cedez în fața cursului natural al vieții. 

PREMIUL II

Gabriela Bejan

Rodul propriei vieți –

Rodul cel mai prețios din copacul vieții suntem chiar noi, iar noi suntem formați din amintiri, probleme si necazuri. Însă pentru a ajunge sa ne coacem, să strângem propria roadă, avem nevoie de timp, răbdare, persoane, zâmbete, deși pe alocuri ai lacrimi.

Când m-am născut, undeva în adâncuri, a fost plantată o sămânță. Sămânța era alcătuită din dragoste, dragoste părintească, ce m-a însoțit pe tot parcursul vieții.

Când această sămânță a încolțit și eu am început să conștientizez lucrurile din jurul meu. Atunci am început să leg primele cuvinte și să alerg, să fiu curioasă și să fac năzbâtii, însă mereu am fost susținută. Am fost hrănită cu dragoste și îngrijită cu răbdare. Așa a apărut primul lăstar al acestui copac. Acest lăstar creștea privind cu ochiul si și începea să înțeleagă ca nu totul e roz.

Odată cu primele greutăți, eșecuri, au apărut și primele crengi, dar ca să vedem că încercările noastre nu au fost zădarnice, copăcelul nostru a început să înverzească. Acesta semnifica tinerețea si frumusețea sa.

Cu timpul am vrut stabilitate și așa au apărut florile, primele eșecuri în dragoste, dat în final mi-am întemeiat propria familie. Plantăm noi copaci. Devenim o pădure puternică, trecută prin viscole și canicule, toamne și primăveri, însă după cum știm, nimic nu e veșnic.

Odată ce fructul se coace, noi nu mai avem energie și entuziasm. În acel moment ajungem la o liniște sufletească profundă în care ne analizăm viața, mai aruncăm o privire la copacul nostru și strângem roadele.

Știm că viața noastră ia sfârșit, dar nu suntem triști, pentru că ne-am îndeplinit scopul pe această lume și am lăsat ceva frumos în urma noastră.

Suntem rodul muncii noastre. Suntem acel copac ce astăzi stă drept, iar mâine e spulberat de furtună. Noi suntem cei mai importanți in viața noastră și doar noi decidem cum ca arăta copacul veșniciei din sufletul nostru!

PREMIUL III

Mădălina Bușan  

Roada moralității

Mă gândesc la esența lucrurilor. Ce înseamnă a fi rodnic, a avea roadă?

Cu siguranță, cuvântul capătă sensuri noi, interpretări deosebite, în dependență de contextul în care e valorificat. Roada e bucuria pământului. Roada e bucuria apei. Roada e și bucuria noastră, a oamenilor. 

Sentimentele de plinătate, recunoștință și izbândă dau gust experiențelor de viață, fie ale noastre personale, fie ale întregului univers metafizic, din care avem norocul să facem parte. Metaforic vorbind, doar și noi, oamenii, suntem roadele experiențelor, greșelilor, aprecierilor, criticilor, dragostei, empatiei și așa mai departe…

Sămânța umanității din care facem parte și ne e plantată sau oferită de acea putere supranaturală, o cresc cei mai atenți grădinari”: părinții, învățătorii, medicii etc. Fiecare în parte are o misiune și o responsabilitate pe care trebuie să și-o asume până la sfârșit. Printre acestea, s-ar număra: să potolească setea de cunoaștere, să încălzească sămânța” cu dor și grijă, să îi ofere sprijinul necesar, să o apere de dăunători” sau să o învețe cum să-i înfrunte, să fie puternică! 

Produsul final ar fi acel suflet copt, bogat, roditor, care știe ce vrea de la sine însuși, de la viață și care e gata să bucure lumea cu minunile pe care le ascunde, pe care le-a crescut și așteptat. 

Primăvara se strâng cireșele, vara se culege grâul, toamna se adună nucile și strugurii, dar oare roada inimilor noastre când este culeasă? Știm bine că, fiecare dintre noi are clepsidra sa și știe când e momentul potrivit să strângem” din noi, să ne dăruim și celuilalt, să împărțim bucuria împlinirii sau, din contră, eșecul și putredul greșelilor. Creșterea roadei” e un proces complex, de durată și care necesită mult efort. De aceea, cred că pentru moment, societatea în care trăim mai are de lucru la unele aspecte general umane și valabile, cum ar fi toleranța, acceptarea, egalitatea, oportunitatea…

 Cu asumarea conștientă, curaj și perseverență, societatea noastră are toate șansele de a înflori și deveni atractivă și pentru alții, de a fi primitoare cu oaspeții noștri și chiar, suculentă și savuroasă” pentru noi, cei de aici și acum. Rezultatul de mâine depinde (inevitabil) de acțiunile mele, ale tale, ale voastre, ale noastre de astăzi, îmbinate cu învățăturile și speranțele de ieri.

Laureați / Laureate 2022

Subiect: Rădăcini

PREMIUL I

Marta  Gavriliuc 

– Poezia 2 –

Făcuți din resturi si punți între lumi

Ne dezbrăcăm constant,

Menținând salubru spațiul cranian si cardiac,

Întruchipat, fără raționament 

Pentru dementul autodidact,

Ușurat de hazardul propriei conceperi

și înghețat de libertatea pe care o poartă. 

Făcuți din lumi si resturi de punți 

Ne conectăm constant in succesiunea de vicisitudini.

Ți-am ros lemnul de la ușă ca să te aud,

Pe a mea eu ți-am deschis-o,

Am întins-o

Drept covor.

Eu- te văd color

Tu- cârtiță fără adaptor.

Făcuți din punți și lumi printre resturi

Ne reabilităm constant

Din coji de ceapă și cationi de fericire.

O panoplie de extazuri

Condensate in aburi de dorință.

Radacina e omniprezentă,

E pură,

E sfântă.

PREMIUL II

Teoctista Colța

Omul este cel ce are rădăcini, oferă rădăcini celor din jur și crește rădăcinile!

Atunci când am reușit să sparg crusta cea dură a humei, ieșind din pântecele pământului pârjolit de secetă, am luat mai întâi o gură de oxigen și mi-am îndreptat privirea către cer, unde deja mă analiza cu o privire de foc, soarele meu, frate.

În jurul meu, am observat și alte surori, dar toate eram diferite. Unele deja erau bătrâne de li se decojea scoarța de pe trupul lemnos și elastic în spațiu, altele mai tinerele se întreceau într-un joc  stupid, cum îi spuneau ele ,,Cine prima va prinde de mâna generosul soare”, evident că nimeni nu a ajuns încă să-și îmbrățișeze soarele frate, dar naivitatea acestora îmi dădea un pic de speranță, că totuși într-o dimineață, soarele își va plecă mândria în jos și va coborâ pe pământ, să trăim toți la un loc, toți uniți și plini de viață, deși este imposibil, deoarece doar de la privirea sa, în spațiu sar scântei de foc.

Aparent eram cea mai mică din această gașcă, abia de mă țineam bine înfiptă cu rădăcinile în pământ, la cea mai mică boare de vânt ce adie în zilele toride de vară. Eram în mijlocul unei câmpii pustii doar noi și liniștea, care uneori îți înfigea o frică ce-ți străpunge lent, dar sigur fiecare țesut. Într-o dimineață am simțit că solul se deplasează într-un ritm străin, dar nimic prin apropiere. După o pauză tensionată, am depistat o creatură ciudată, de fapt două care aveau două membre lungi cu care reușeau să înainteze din loc, ceea ce mă mirase căci noi încătușate de pământ, nu ne putem imagina cum ar fi să calci și să mergi, să mergi mult până ai cădea ruptă de oboseală în mijlocul unui lan. Vecina mea îmi șoptise încet, dar răspicat ,,Au venit, oamenii.” Cine sunt acești oameni? Ce vor de la noi? O sumedenie de întrebări au pus stăpânire pe centrul informațional al creierului meu. Aceste creaturi, pardon oameni s-au apropiat de noi și cu un suflu rece ne priveau echidistant, spunându-și unui altuia că ,,Dacă nu va fi ploiță, recolta din acest an va fi compromisă”. Ce recoltă? Of, alte o sută de întrebări în capul meu și nici un răspuns la ele. În scurt timp, au plecat și doar două puncte negre încă mai pluteau undeva în orizontul cerului albastru.

După ce au plecat, vecina s-a înrolat să-mi spună tot ce știe depre aceste creaturi, adică ,,oameni” și după ce soarele plecase să-și îndeplinească somnul de frumusețe am terminat și noi lunga convorbire, care îmi trezise alte întrebări. Aflasem, că acești oameni nu sunt unicile creaturi din univers, dar ei dețin puterea și doar datorită lor, astăzi stăm și respirăm un oxigen comun. Ei au grijă de frumusețea noastră estetică, contribuie la dezvoltarea și longevitatea vieții noastre, dar în fiecare an aducem sacrificiu, o bucată din corpul nostru, acele pomușoare mici și dulci, care sunt pe placul tuturor. 

,,Ei, bine” mi-am zis în sinea mea, fiind liniștită că încă sunt copilă și din trupul meu nu vor scoate nimic ce-mi aparține și mi-ar provoca durere. Dar copilăria repede și-a făcut valiza și m-a părăsit. Peste câțiva ani mă pomnesc și eu învelită cu o scoarță de lemn în loc de obiect vestimentar și cu mărgeluțe verzi ca accesorii ce-mi acoperă sublim corpul istovit și uscat de cruditatea vântului, mai pui și că stau cu membrele atârnate permanent de un fir matalic, cum îmi spun deja fetele cu experiență, pentru a-mi păstra forma și după ce voi fi acoperită total cu astfel de mărgeluțe. Primul an, a fost cel mai dificil…Au venit oamenii și au început să ne smulgă membrele în dreapta și în stânga lăsând un număr fix de 9 sau 12. Prima seară după această operație fără anestezie…m-am simțit zdrobită, lipsită de acel licăr ce-mi menține viabilitatea în fiecare zi, acum pe trup îmi curgea sângele unor răni deschise și nu mai credeam că o să apuc să văd începutul unei noi zile, dar minune…am fost trezită chiar de recile brațe ale dimineții. Mărgeluțele mele încălzite de sărutări de soare își schimbară culoarea și au căpătat o culoare roșie-neagră, care îmi aducea aminte de prima seară după ce fusesem deposedată de câteva membre. Să mă înțelegeți corect, nu că aș fi plângăcioasă, dar nu eram pregătită moral, plus că după conștientizasem că multe membre îmi fură puterile, astfel rămân să fiu obosită într-un mediu în care nu îmi pot permite.

Venise și momentul sacrificiului…țin minte că era o dimineață rece, ce-mi scăldase tocmai mărgeluțele în picături de rouă. În zare un zgomot ciudat și câteva siluete negre, deja știam că vin oamenii. Au luat ce-au putut și cât a încăput și plecați au fost, iar seara se lăsase însoțită de gemetele surorilor mele, în special de gemetele mele care din nou, nu din motiv că sunt plângăcioasă, dar pentru că nu eram pregătită pentru un astfel de scenariu. Rănile mi se tămăduiseră în ritm alert și obosită am luat o pauză, adormisem și nu mai țin minte cum mă pomenise cu primăvara care deja ne făcea semn din depărtare. 

Următorii ani au fost mai ușori din punct de vedere moral, deoarece am înțeles importanța noastră în viața oamenilor și cred că, legasem cu oamenii mei o prietenie imaginară. Anii mi-au demonstrat că de fapt, aceste creaturi, zei pentru mine sunt foarte empatice și grijulii cu noi. Prima experiență cu deposedarea membrelor soldată cu frisoane, pierderi de sânge nu a fost decât o imaginație bogată oferită de mama natură și doar cu anii, aceste proceduri de prelucrare a culturilor au devenit ca niște mângâieri pe creștet. Îmi amintesc și acum vara când fiind atacată de o familie de viermi paraziți, mă stingeam încet, încet și suspinam pe sub mustăți, dar din paradisul cerului au coborât iarăși oamenii care m-au îngrijit și tratat.

Tot ce pot oferi eu, este jumătate din tot efortul depus de către oameni și mă simt împlinită, că ei au nevoie de mine și eu indispensabil de ei. Mă simt slăbită de puteri și abia mai pot vorbi. Sunt deja bătrână, dar cu toate acestea nu am trăit în zadar…vinul, sucurile și tot ce se poate produce din mărgeluțele mele ajungând să fie premiate cu medalii în competiții la nivel internațional.

Omul este cel ce are rădăcini, oferă rădăcini celor din jur și crește rădăcinile!

PREMIUL III

Rodica Ninicu Cassagnau 

– Mioara-

Fiecare drum e o poveste. Una sau mai multe…

Unele îți dau aripi, altele –rădăcini.

Când a ajuns, după 25 de ani de absență, pe același drum pe care l-a străbătut de mii de ori în copilaria ei, inima Mioarei a început să bată mai repede… 

Prea multe erau amintirile, frumoase și dureroase în același timp. Tot ce o lega de acest drum era o minciună. Una care a dat naștre la toate durerile, îndoielile și fricile de apoi. Doar că drumul nu purta nici o vină, iar în cei 25 de ani el nu și-a schimbat deloc calea, doar destinațiile erau diferite…

Azi, ajunsă-n locul la care a visat ani de zile, singura întrebare care îi răscolea sufletul era : « Oare totul ar fi fost diferit dacă nu ar fi plecat ? ». Cu siguranță !  Drumul, totuși, era același…

Privea peste gardul ruginit, cea mai falnică ogradă de acum ceva timp era plină de buruiene. Rădăcinile ei se ascundeau sub rădăcinile lor, iar aceastea din urmă o făceau să o doară.  

Nu mai locuia nimeni, demult, în casa în care copilărise. Iar casa, din spusele vecinilor, avea alți proprietari. A lipsit prea mult, iar orice lipsă are consecințele ei. Era vina ei ? 

Mioara a fost adoptată când avea 2 ani. Maică-sa, o ființa total necunoscută, o părăsise încă de la naștere, iar la 2 ani ea avuse norocul să fie dorită de un cuplu de tineri înstariți, care au rămas fermecați de ochii ei negri. Chiar daca aveau deja un băiat al lor, parinții Mioarei au făcut totul pentru ca ea sa nu ducă lipsă de dragoste și nici de orice altceva. Dar nu îi ascunseseră niciodată ca a fost adoptată. Cu toate acestea, Mioara se simtea diferită, iar odată cu adolescența, rebeliunea îi umplea toată existența, a ei, dar și a întregii familii. Când, după o criza de țipete, îmbrânceli și refuzul de a mai merge la școală, la vârsta de 16 ani, maică-sa a facut o criza cardiacă și a fost spitalizată, taică-său a invitat-o, cuminte, să urce în mașină și a demarat. 

– Unde mergem ? întrebase Mioara, care își dădea seama că ceea ce făcuse a depașit orice limite, dar a cărei furie față de acești oameni, care nici măcar parinți adevărați nu-i erau, dar o obligau să meargă la școală, îi găsea scuze pentru cele întâmplate.

– Vrei să vezi de unde te-am luat ? La orfelinat mergem.

Inima Mioarei se făcuse mică de tot. Dar și mai mică când a văzut condițiile în care ar fi putut crește, dacă nu ar fi fost adoptată. Directorul școlii a căutat în arhivă și le-a dat numele mamei Mioarei, avea și o adresă, care se dovedise a fi actuală. Ar fi vrut să dea înapoi, dar tatăl ei a insistat s-o ducă la maică-sa. Trebuia s-o cunoască pe cea care i-a dat viață și o abandonase, în timp ce acea care o crescuse și îi dăruise toată dragostea ei stătea pe un pat de spital din cauza Mioarei.  Au gasit-o cerșind, murdară și beată. Mioarei i se făcuse greață, mai ales pentru faptul ca se vedea în oglindă, era copia acelei femei atât de străine… N-a vrut să-i vorbească, i-a fost de ajuns să o vadă. A plâns, mult. Și-a cerut scuze și a jurat că se cumințește. Nu vroia să ajungă ca Aia ! Maică-sa a ieșit cu bine din spital și și-au continuat, liniștiți, de viață, ceva timp. Apoi iar i-a venit nebunia la cap. Era în sânge, de fapt, nu în cap, acum o știa. A fugit de acasă cu primul întâlnit, nu avea nici 17 ani și se îndrăgostise la nebunie. Parinții au iertat-o și o rugau sa revină, dar ea a rupt orice legatura cu ei. Cine erau ei pentru ea ? Când a împlinit 18 ani, s-a măritat pe ascuns și au părăsit țara. Maică-sa a murit de scârbă la câteva luni după asta. Taică-său a mai dus-o vreo 10 ani, dar moartea subită a singurului fecior l-a durut prea mult, și a plecat și el la câteva luni după asta. 

Mioara știa tot ce se întâmpla acasă, printr-o prietenă care nu întârzia să-i dea toate noutățile, dar era prea îngâmfată că să recunoască că a greșit, și nu a dat niciodată nici un semn de viață. Casa a fost vânduta de către cumnată-sa, singura moștenitoare ramasă în viață…

Și iat-o pe ea, acum, peste 40 de ani, întoarsă acasă, acolo unde a prins rădăcini timp de 15 ani, dar pe care și le-a tăiat din prostie. Această casă, care i-a dăruit atâta căldură, o privea tristă printre buruiene, ca pe o straină ce a devenit. Iar rădăcinile ei, sunt, undeva, sub rădăcinile lor, iar asta doare…  

Dar sunt oare, cu adevărat, acestea rădăcinile ei? 

Mențiune

Dunas Gabriela

- Și ne vom pierde-

-Și ne vom pierde atunci unii pe alții. Vom căuta ca țâncii orbi pe cineva de care să ne apucăm, pe cineva care să aibă o mână întinsă către noi. Degeaba. Foarte curând îți vei da și tu seama că am rămas singuri într-un timp ticălos. 

Nu-mi puteam dezlipi ochii de la el. Bătrânul acesta vorbea cu dor și patimă de care n-am mai văzut decât o singură dată în viața mea. Dar de ce l-am numit bătrân? Căci ridurile de pe frunte și firile argintii din păr nu îmbătrânesc în felul acesta o față cum o făcea privirea-i pierdută și mâhnită. Nu trecuse bine nici de treizeci de ani, acea reflecție de om.

Țârâitul greierilor îmi zgârâia auzul. Frunzele foșneau neîncetat a ploaie. Mi-am ridicat nervos mâinile și mi-am înfipt unghiile carnea urechilor. Dă, Doamne, ploaie peste pământul meu! Bătrânul începu să râdă de parcă mi-ar fi auzit gândul.

-A mai plouat într-o seară la fel de tristă. Nu vrei să se mai întâmple. Două stele au căzut atunci. 

-Despre ce vorbiți? E secetă! Avem nevoie de ploaie. M-aș fi ridicat și într-un dans de Paparudă acum dacă nu mă durea atât de tare capul.

-Aici? Făcu el zâmbitor un semn cu palma. Eram la o margine de câmp, beznă cât cuprindeai cu ochii. Stelele scăpărau deasupra noastră până în zare, de unde se profila ici colo câte un brad singuratic. Nu țineam minte cum ajunsesem aici. Mă simțeam ieșit din minți, aveam halucinații. Cămașa și ițarii îmi erau rupți de parcă m-aș fi încăierat cu cineva, dar sânge nu era, degeaba mă pipăiam în căutare de răni. M-am sforțat să mă ridic în genunchi deasupra apei care amenința să mă înghită dacă continuam să mă uit în golul ei. Privirile intense ale bătrânului s-au desprins de mine și odată cu valurile, a dispărut și el. Am inspirat adânc aerul răcoros. 

-Am nevoie de liniște! Îmi țipa creierul. M-am rostogolit pe-o parte în iarba înaltă. Cerul era atât de sus. Și atât de întunecat. Palmele mele s-au făcut una văzduhul în timp ce le-am ridicat să prind bolta cerului să nu mă strivească.

…Viața m-a strâns într-un glob de amintiri, m-a întins în fâșii de drumuri de țară, m-a comprimat până la mărimea unui atom de fericire din care apoi m-a suflat ca pe-un un balon de săpun. Și inima mea s-a deformat. Ori deja era? Să vă spun povestea mea, de la început până la sfârșit?

Castitatea primei clipe de viață a unui nou născut a fost batjocorită de stropi de ploaie. Dar ploaia aceea a fost trimisă să ascundă lacrimile unei mame siluite. Printr-un efect de fluture, un râu galben din colțul opus al lumii își ieșea din albii din cauza acestor câtorva picături, aducând cu sine moartea a zeci de țărani care și-au construit casele pe nisipul lui. Moartea a încununat opera de artă a vieții, umbrele necesare unui autoportret pentru a prinde frământarea existenței. Pe pământul patriei mele însă, în iarba arsă de aceeași ploaie de toamnă, deja se descompunea craniul unui scriitor și cădea o stea. Scriitorul din oglinda râului. Acela care niciodată n-a mai ajuns să fie din cauza mea.

Nenorocit, sărac, orb și gol, un om călătorea lumea până în venele ei cele mai adânci pentru a-și găsi vederea. Două cioburi de sticlă îi serveau drept ochi ultimii optzeci de ani din viața sa. Implinise treizeci de primăveri când fusese lăsat în aceasta beznă. Maică-sa, femeie deja bătrână, uitase un foc aprins în casa sa și feciorul s-a avântat prea târziu să-l stingă. Ceea ce alții îl învățau să accepte drept soarta sa, omul acesta neglija cu orgoliu și dârzenie. De aceea, oricine se încumeta să-și ridice capul spre acele două globuri goale, se scutura înfrigurat ca de-un crivăț intrat sub piele.

În ultima din călătoriile sale întâlnise oameni ciudați. Detaliile acestui peisaj exotic el le-a surprins cu vârful degetelor și mereu adulmecând caldul aer de deșert. Oamenii erau lipicioși și aveau pielea aspră, iar firicelele de nisip fierbinte le însângerau rănile de la picioare. Zi și noapte auzea șfichiuri de bici și implorări într-o limbă necunoscută. Ghicea că se construiește ceva imens, la felul cum se cutremura pământul sub picioare când marea aceea de oameni trăgea de niște funii în pantă.

Cu mâinile tremurânde din cauza frisoanelor de malarie, pelegrinul inscripționa din mers niște simboluri. Crea o frescă a acestei lumi de dincolo de mări pentru toți curioșii de acasă cărora li se va face milă și-i vor cumpăra ciudățeniile. El mergea cu mâinile întinse înainte, mișcându-și brațele spasmatic și atingând tot ce se întâmpla să ajungă în jurul lui: ziduri de cetate, scoarța de copaci, blana unui măgar, boabe de poamă stricată de sub tălpile orășenilor, mustățile umede de vin ale unui negustor, apoi sângele propriu ce i se prelingea pe tâmplă. O plăcere mizerabilă îi inunda corpul. Însemna ca era, respira și că trăia alături de alții.

Ținea minte că a ajuns aici pe o corabie naufragiată, pe râul ce se zvonea a fi cel mai mare din lume. Nil, localnicii îi ziceau. Dar nici pe corabie nu știa de ce s-a îmbarcat. Ce era acea fluturare, acea prezență aprigă care-i urmărea zi și noapte gândurile? Scria tot ce afla despre lume, tot ce îl afla pe el, mânat de frica de a nu-i scăpa printre degete un adevăr universal, care făcea parte din inconștientul colectiv demult, dar din grația cunoașterii căruia, el a căzut prin păcat străin. 

Se zicea că scriitorul pelegrin era blestemat.

După aproape o sută de ani de viață pe marginile drumurilor marilor orașe, în vizuinile câmpiilor, sub adăpostul cerului și munților, un sihastru s-a reîntors pe plaiurile natale. A devenit zdrobit de simțul propriei nimicnicii. Durerea impregnată în ochii lui goi îi făcea să plângă de jale pe toți cei care timp de un secol, venind în locul părinților lor, nu și-au împietrit inima. Vagi reminiscențe ale fostelor bucurii și iubiri se întrezăreau în ridurile de la colțurile ochilor și gurii lui. Omul s-a deformat. S-a resemnat.

Orbecăind prin neștiința sa toată viața, scriitorul, abia reîntorcându-se în noroiul din care a fost creat a găsit lumina după care năzuia încă din pruncie.

Și acum, moare în câmp, sub brazi aplecați de povara cerului care a lăsat să-i alunece printre degete două stele.

Laureați / Laureate 2021

Subiect: Sămânță, o viață: de la origini până pe mesele noastre,
o explorare a spațiului agricultural.

PREMIUL I

Gabriela Dunas 

– Chip de om –

Maica Antonia mă învățase să fiu cinstită în munca mea. Ori de câte ori mergeam la deal împreună, îmi cânta din psalmi și cu o virilă forță aduna snopii de orz, așezându-i cu mare atenție în coșurile noastre ponosite. Fiecare boabă în parte era neprețuită. Eu aveam însărcinarea să culeg din țărână orice sămânță care se scuturase, punând-o la adăpost în cingătoarea mea.

Firele roșii ale sorții noastre au devenit mai scurte, zic bătrânii, pentru că-s țesute din boabe de grâu și orz.

Când îmi terminam munca și o ajungeam din urmă, mă furișam la culcușul meu de iarbă și flori de câmp peste care mă aruncam chicotind. Mustăcioarele lor aspre îmi gâdilau urechile și adăugau zgârieturilor de pe picioarele mele. Toți eram slabi și vineți la piele, dar asta nu i-a făcut pe țărani mai puțin vânjoși. Dorința de viață ardea în ochii încercănați ai tuturor celor care acum își munceau spatele pe câmp. Roada, cât de puțină, era adunată cu bucurie și murmurul șoaptelor de mulțumiri se ridicau necontenit la cer.

Așa culcată cum stăteam, am ridicat mâinile în sus. Îmi legănam degetele într-un dans, desenând norilor diferite figurine năstrușnice. Cerul avea nuanța mea preferată de albastru, ca marea pe care o văzusem pe timbrele scrisorilor de la tata.

Dintr-o dată, o aud pe măicuță cum mă strigă. Cu toate că era obosită, glasul ei suna fermecător și vesel. Îmi ridicai capul ciufulit deasupra ierbii înalte și am văzut-o. Cu o mână la spate și cu alta ștergându-și sudoarea frunții, scruta zarea. Îmi plăcea să o văd așa, cu o fericire molcomă pe chipul ei crestat prea des de grijile vieții. Mai târziu aveam să devin și eu așa, privirea melancolică se moștenește din om bun în om bun. E greu să rupi cercul vicios de năpaste care vin peste tine când deja ești pe genunchi, când soarta te-a pecetluit cu această privire duioasă de care se îndrăgostesc poeții asemea unui sărut pe frunte.

Lucram toți cot la cot, cel flămând îl sprijinea pe ce mai flămând ca el, nepotul își sprijinea bunul, până și pruncul nu se mai zbătea în pântecele mamei când aceasta trebuia să ia securea în mână. Maica Antonia privi cu mâna dusă pâlnie la ochi soarele dogoritor. Satul și lanurile din îndepărtări alcătuiau o priveliște ștearsă, pusă în moțiune de către valurile de aburi ce se ridicau de pe suprafața pământului. Zi perfectă pentru recolta puținului orz pe care am reușit să-l plantăm anul trecut. Împrejurul nostru, oamenii se trudeau cu fețele luminate. Toți se rugaseră în taină să nu le fi pierit recolta, numai nu și anul acesta, numai nu iar a lor.

Ridicându-mă, în câteva salturi de căprioară m-am izbit de genunchii măicuței, pe care îi cuprinsesem într-o îmbrățișare strânsă. Bucuria și entuziasmul sincer pentru lume umplea sufletul meu de orfan care cutreiera străzile cu un băț în mână cerând milă de la trecători. Eram fericită nu pentru că vom vea pâinea cea de toate zilele, ci pentru că vedeam cerul albastru deasupra mea, pământul cald, cu fire aurii de orz strivite sub tălpile mele goale și pe ea mângâindu-mi creștetul.

Avea să-mi aduc aminte de acest moment tot timpul cât în pofida dorinței, viața pulsa violent în venele mele, nelăsându-mă să închid ochii pentru somn, darămite pentru uitarea de care aveam disperată nevoie.

Mă trezesc ca din vis, adusă pe pământ în lumea mea sumbră. Două brațe vânjoase de femeie mânuiesc cu dibăcie o sită, astfel că în covățica scobită-n lemn de tei se formează un con de pudră albă și fină. Când eram mică, îmi plăcea să privesc cum ea cernea făina, mâinile-i bătătorite deveneau din nou albe și frumoase, ca pe vremuri. Ea mă învăța cu răbdare cum să țin sita mai bine ca să nu risipesc nimic pe podeaua noastră de lemn. Făină era peste tot, numai nu în covățică când mă apucasem eu de treabă. Văzând asta, maica Antonia se întristă de risipă, dar nu mă ocărâ. Mă pusese alături și, cu o sită improvizată, eu cerneam nemaipomenit de bucuroasă nisip, iar ea făină.

Râsetul ei îmi răsună în minte cât stau aplecată asupra unui blid vechi, cernând făina la lumina lunii. Picături grele de lacrimi mi-au împăienjenit vederea. Mi-am potrivit cu dosul brațului șuvițele de păr desprinse din basma, dar degeaba. Am simțit cum furia mă sugrumă. În clipa următoare, sita se rostogolea de cealtă parte a camerei, iar eu stăteam ghemuită cu capul între palme, vărsându-mi amarul sufletului în pustietatea nopții.

Să uit? Imagini viu colorate îmi înfingeau zeci de pumnale în inimă de fiecare dată când închideam ochii.

Pe atunci, nu știam pe cine trebuie să învinovățesc pentru ceea din ce a răsărit o cruce strâmbă, albă, făcută pe ascuns de un copil, înfiptă în vârful uneia dintre gropile comune care-au țesut din Moldova pânză veninoasă de crime, bocete și suferințe. Vrăjmașul a fost foametea ori seceta, soldații ori turnătorii, țara ori cel care se voia a fi crezut tatăl țării. Ori Dumnezeul care el ne spunea că nu există.

Maica m-a prevenit, cu obrajii supți și privirea ochilor mai stinsă, că dacă voi rămâne singură, sub ocolul de unde mânca căprița era un sac mic cu grâne.

Nu înțelegeam de ce-mi spunea asta. Seara următoare am văzut de la înălțimea copacului în care mă urcasem, cum unul din vecinii noștri își ștergea mâinile de șorțul său murdar de sânge, iar soția lui stătea într-un colț plângând încetișor. Nimeni din sat nu mai avea vreun animal în gospodărie de câteva luni de zile, șoptisem intrigată eu, apoi un fior rece m-a străbătut înainte să realizez că corpul meu s-a pitit de frică printre crengile dese ale copacului.

Curiozitatea duce de prea multe ori la necazuri, dar în cazul meu, aceasta mi-a salvat viața. Cât despre alții, Ceva le-a lor oferit grația salvării, coborându-i în somnul liniștitor, departe de gemetele fraților și mamelor, unde puteau în sfârșit să se odihnească de mizeria lumii.

Asta credeam când eram copil, cu asta îmi înăbuș durerea și acum. Mirosul și căldura acelei pâini de orz, puțin amară și mică pe care am copt-o împreună cu maica Antonia înainte să moară, le-am păstrat în minte din acel moment. Aceasta m- a ajutat să nu înnebunesc de singurătate. Mi-a ținut simțurile în viață până când nu am fost gata să-mi mișc din loc mintea și inima, care-au înghețat momentul acela binecuvântat într-o buclă de repetare infinită.

Razele soarelui, spice aurii, țărani pe câmp, făină cernută, aluat necopt, vârful unui copac, cruce albă, pâine amară…

Razele soarelui, spice aurii, cruce albă, pâine amară… Razele soarelui, cruce albă, cruce albă, cruce albă, CRUCE

Lumea se învârtea în jurul meu cu o viteză nebună, voci îmi țipau în urechi gata să mă asurzească. Îmi acopeream capul și urechile zadarnic, căci totul se învârtea împreună cu mine. Gura-mi era schimonosită într-un strigăt de ajutor dar împrejur nu se auzea decât liniștea moartă a nopții.

Luna, de printre nori, își încolăcea puternic razele argintii de o colibă cocoșată, disperată să-i prevină prăbușirea. Înăuntru, la lumina unei lumânări, niște năluci râdeau de soarta lor, iar o femeie își plămădea pâinea cu lacrimi de sânge.

PREMIUL II

Diana Stroici

– În drum spre tine –

Sub raza soarelui ferbinte
Și-al ploii gingaș, calm sărut –
Își pregătește dinainte,
Un spațiu bun pentru crescut.

Și nici prea rece, nici prea cald
Atât cât să se simtă bine –
Și stropii ploii ce o scald,
Să picure cum se cuvine.

Cămașă nouă și protectoare
Deasupra corpului și-a tras –
Semința asta-i bună tare,
Din cele multe, ce-au rămas.

Trec zilele din calendar,
Copacii frunzele-și bocesc –
Semința-și face drum, hotar,
Printre nătângii ce-o privesc.

Ori buruiene nesimțite,
Ori păsările din grădină –
O tot privesc neliniștite
Și-ar vrea s-o guste fără vină.

Stăpâna casei îngrădise,
Pământul ce-i era sortit –
Și îi lăsase cum gândise,
Că este bine și potrivit.

O mai pișcau de frunzulițe,
Atât de frave și moi –
Neobrăzate gâzulițe,
Când își făceau popas greoi.

A tot răbdat, a îndurat,
Până tulpina se-ntărise,
Deja oftase ușurat,
Că iar crescuse, se mărise.

Și forile chemau albine,
Să-i cânte dulce melodii –
Să guste din nectar bobine,
Pân’ hăt spre seară, spre chindii.

Și iarăși soarele cu luna,
În jocuri faine se distrau –
Deasupra ei, făceau cununa
Și-o tot priveau, o admirau.

Sosise ziua așteptată,
Când din sămânță răsărise –
Acea legumă colorată,
Ce nopți și zile se mărise.

Va plânge planta după ea
Și soarelui va fi urât –
Pân’ când la anul va mai da,
Un bob de viață hotărât.

PREMIUL III

Nicoleta Postolachi 

– Sămânţa ce şi-a amintit de lacrimă… –

       Sămânţa e o bucată din sufletului unui strămoş. Da, da, exact unul din cei care cutreierau dorurile Moldovei cu un toiag şi o turmă de oi sau a celui care a luptat cu platoşul contra otomanilor sau a arat pământul cu carul tras de boi. Sămânţa simte durere trecutului, se înmoaie în sângele celor ucişi la frontieră, împuşcaţi, fără aşi mai revedea familiile sau poate chiar fără a vedea vreodată odrasla din pântecele soţiei sale. Ea mai aude şi plânsul străbuneilor mei, care se trezeau de dimineaţă ca să lucreze la colhozuri, cu boi, cai… femeile cu copii la sân şi cu sapa în mână; bărbaţii cu fruntea arsă de soare şi sufletul ars de durere. Le mai aude şi paşii îngreunaţi, care au bătăturit acelaşi loc, zile la rând, aşteptându-şi bucata de pâine. Sămânţa e legată pe veşnicie de pământ, iar cel din urmă de om. Şi toate trei formează împreună … ştiţi ce?… eu nu ştiu, dar cred că ele te adună mai aproape de casă şi nu de orişicare, dar de acasă… Iar  A C A S Ă e locul unde toţi cei dragj se adună la o masă, la o gură de vorbă şi o bucată de pâine. Dar câţi din cei ce adună firimiturile cu palma, ca bobiţe de vise sau doar călcându-le în picioare, se gândesc care a fost drumul acestei minuni?! Dacă nimeni, atunci ne pierdem meseria-de iubitori de pământ şi de flămânzi după libertate.

… dar staţi să vă povestesc sau poate doar să vă amintesc. Toate s-a început  de la o sămânţă care în pământ se simţea, ca un copil sub inima unei mame:

Anul 1937… Iese un gospodar o dată cu soarele de pe cer, îşi ia familia şi se duc la câmp. Roua îi udă picioarele goale şi crăpate, dar le şi vindecă de durere. Un copil fuge şi încearcă să prindă o insectă. Bărbatul îşi bate femeia pe umăr şi-i spune “- Marie, să dea bunul Dumnezeu ca anul acesta să avem rod. Că vede cel de sus, cât de greu ni-a fost. Copii sunt 4, cu tine am 5, eu mai răbd de foame, dar de voi mi se frânge sufletul şi mă înghite pământul cu toată suferinţa.” Femeia îşi şterge vârful ochiului cu colţul cămeşii şi pe obraz i se prelinge o lacrimă, care cade pe o sămânţă de porumb din sacul desfăcut. Ea nici măcar nu ştie ca lacrima ei o să facă o minune, o să-i absoarbe sufletul plin de prăpăstiile chinului omului de la sat. Maria oftează, iar Ion o cuprinde şi-i aminteşte “ -Azi avem o zi lungă, dar o să reuşim, lasă-i pe Ana şi Vasile să se joace lângă copacul de ‘colo, iar noi doi, împreună cu Ilie şi Oana vom semăna azi ogorul.” … Zis şi făcut, pământul fusese arat 2 zile în urmă de Ion împreună cu 2 vecini. Iar acum aceasta mergea înainte, cu seminţele adunate în poala sa, băga palma şi lua un pumn bun din ele şi le arunca înaintea sa. La fel făceau şi restul. Copii de 6 şi 7 ani, abia anul acesta erau iniţiaţi în ritualul semănatului. Li se părea un proces aşa interesant, desigur rămâneau în urmă, pentru că le oboseau picioruşele, dar se uitam la cerul senin şi la părinţii lor şi înţelegeau că nici ei nu vor renunţa. Ştiau că deja sunt mari, că ai lor au nevoie de ajutor. Desigur Ion şi Maria când ajungeau la capătul rândului, le veneau în întâmpinare. Pe la amează s-au aşezat cu toţii pe nişte saci goi şi au mâncat, pentru a prinde puteri: câte o bucată de mămăligă, o ceapă verde şi un colţ de brânză. Apoi au revenit la pământul lor şi toată ziua şi-au plimbat tălpile şi sufletele prin holdă, până la asfinţit, când s-au pornit spre casă, cu sacii fără porumb, dar plin de speranţă. Se vor ruga în seara asta pentru ploaie şi ca,  să fie un rod bogat…se vor ruga şi mâine şi poimâine şi tot anul împrejur. 

… sămânţele în pământ erau cam supărate, nu doreau să răsară nicicum, enervate foc, că au fost aruncate de izbelişte, cel puţin aşa credeau ele. Încă unele surori au fost mâncate de păsările cerului, altele au nimerit între spini, unele în grămada aia de pietre, nemaivorbind de cele care au căzut pe drumul prăfuit şi au fost strivite de tot… ehh, mare amar pe capul lor, nici măcar una cu alta nu mai vorbeau. Dar brusc se întâmplă ceva ciudat. Era ploaia. Şi mai ţineţi mintea de sămânţa stropită de lacrima Mariei?! Ea, care până acum tăcea ghemuită de dor…când fusese îmbrăţişată de un strop de ploaie, ce a pătruns până la ea, îşi aminti de soarta ei, începuse să audă şi plânsul şi râsul familiei lui Ion, auzea şi rugăciunile care le rostea acesta, îngenunghind la întuneric: “ Doamne, Tată, ştiu că mă iubeşti. M-ai creeat din ţărână şi tot acolo o să ajung, obosit de griji, dar până atunci am nevoie de Tine. Îţi mulţumesc pentru soţia mea, pe care o iubesc enorm şi pentru copiii pe care îi creştem în dragoste faţă de tine. Doamne, îţi mulţumesc pentru cei câţiva saci de sămânţă pe care îi am. Fie ca să dea pâine, să crească roadă frumoasă. Tu, ştii că sunt zile când nu bag nimic în gură, doar ca să aibă odraslele mele. Dă ploaie, Doamne, te rog… Amin”… Sămânţa revedea totul, ca şi cum ar fi acum martoră la cele întâmplate. Se cutremură şi-n puterea ei desfăcu pământul, ca să fie sărutată de ploaie. Acum simţea adevărata bucurie. Îşi strigă tovarăşele şi le povesti şi lor tot ce simţise, tremurau şi ele, întrebându-se cum au putut să fie atât de egoiste. Aşa că au răsărit. Pământul şi ploaia se mândreau de ele. Au trecut săptămâni, seminţele noastre erau acum popuşoi, verde şi mândru, înălţându-se spre soare. Ion venise de vreo 2 ori şi-l prăşise, era tot numai lacrimi şi bucurie… bucurie şi lacrimi, nu putea vorbi de emoţii, ci-şi repeta în gând de sute de ori “Mulţumesc,Doamne!”. Porumbul creştea simţind sufletul omului. La sfârşitul lui august, Ion împrumută căruţa de la Tudor, cel mai bun prieten şi se porni din nou cu familia la holda sa, la bucata sa de fericire. Luă desigur şi sacii, tot aceia în care cândva seminţele fusese păstrate, în sfârşit porumbul o să fie la cald, acasă la el. În ziua aceaia au fost strânşi 16 saci de porumb, minune mare. Ion strigă în gura mare, să-l audă dealurile şi Maria “ O să avem mălai, o să avem măligă, o să avem hrană, o să avem…” apoi şopti ca să-l audă Dumnezeu “o să am cu ce-mi hrăni copii. Mulţumesc”… În câteva zile au reuşit să cureţe tot porumbul, jumătate din el l-au dat prin râşniţă, ca să fie făină, iar cealaltă jumătate au lăsat-o în saci… ca să fie de semănat… sămânţa plânsă, devenise mălai, dar nu înainte de a reuşi să le povestească la restul povestea de pământ şi dor a iubirii. Fix ea luase parte la facerea primei mămăligi din rodul nou. Caldă şi udată, din nou de lacrima Mariei, dar de data asta una de fericire şi mulţumire…” 

6 august, 2021 Din amintirile nepoţilor lui Ion şi a Mariei, din amintirile nepoţilor sămânţei plânse.

Poate mulţi din noi, acum când avem de toate am uitat de viaţa holdei, de roua de pe câmp, de lacrimile celor care mergeau pe genunghi pentru ca copii lor să aibă o bucată de pâine. Oare ce ar spune strămoşii noştrii când ne-ar vedea astăzi? Lacomi şi îmbuibaţi cu de toate. Acum când la fiecare sută de metri poţi intra într-un magazin şi cumpăra o pâine cu 7 lei şi 50 de bani. Azi, când totul e atât de uşor dar greu, pentru că am uitat că rădăcinile noastre se trag din pământ, de la sămânţă. E timpul să preţuim tot ce avem sau chiar nu avem pe masă. E chiar timpul să sărutăm palmele părinţilor şi buneilor noştri. Cine ştie câte săminţe au udat cu sudoarea şi plânsul lor?! Dacă azi ai uitat care e adevăratul preţ al unei pâini, întoarce privirea spre trecut. A fost un drum lung, aşa că adu-ţi aminte de rugăciunea lui Ion şi de sămânţa ce a iubit oamenii încât li-a dat pâine, casă şi A C A S Ă

MENȚIUNI 2021

MENȚIUNE I

Teoctista Colţa 

Colța Teoctista, cl.a X-a Liceul Teoretic ,, Ștefan Holban”, Cărpineni, Hâncești

– Semincioara ghidușă! –

În pântecele mamei, pe lângă mine se mai aflau și alți frați și alte surori.

Spațiul era limitat și ne înghesuiam unul peste celălalt. Toată vara s-a dus o luptă crâncenă pentru spațiul propriu, mai ales că soarele fusese generos și atingea în fiecare zi huma, care de la razele sale clocotea și odată cu ea tot ce era viu. Toamna bătrânul soare se retrase, în așternutul său noros și briza ușor ne ridica dispoziția, cu suflul său gingaș.

Acum aveam și spațiu și mă simțeam împlintă și fericită. Dar, într-o zi, niște vibrații cutremurătoare ne-au îngrijorat. O stafie se apropia tot mai mult și își contura ușor formele sale, aflându-se la câțiva metri de noi ne-am dat seama că era o femeie.

Avea niște mișcări haotice, dar tulburătoare pentru noi. Se apleca și smulgea fără de milă capetele suratelor noastre. Ne gândeam că o va ocoli pe mama, însă doar ni se părea, fiindcă o lăsase la urmă. Am început a plânge și a striga după ajutor, dar cine să ne ajute?

Ne-a lăsat pe toți, într-un coșși a dispărut pentru ceva timp. Coșul nostru fusese învăluit de plânsete și jale, totul fiind, spulberat când iarăși apăruse femeia. Pe mama noastră, de data aceasta, o luase prima. O  despicase în două și cu o mână mare și lacomă ne-a scos din pântece și ne-a aranjat pe o foaie rece și ridată.

Soarele ne-a pârjolit de-a binelea în acea toamnă, până și așternutul în care ne tolăneam se strâmtase. Am fost după luați în casă și aruncați leger într-o pungă, care ulterior fusese legată și nu ne permitea să respirăm. Dacă mai stăteam ceva timp închiși în acea temniță, cu siguranță nu mai ajungeam să vedem răsăritul unei noi primăveri. Primăvara totul se trezește dintr-un som adânc, iar noi urma, din contra să tragem un pui de somn sub plapuma humei noastre. Într-o după amiază primăvăratică, raftul scârțâind se deschise și făcuse loc razeleor de soare să ne mângâiei ușor și să ne învioreze.

Iarăși, acea femeie. Ne apucase din nou panica, panica de necunoscut. Fusesem ridicați rapid, de ne-a amețit capul și așcunși în buzunarul unor blugi. Din nou, întuneric și din nou insuficiență de spațiu, dar nu pentru mult timp. Am fost scoși afară și atârnați de gard. Ah, mirosul libertății! Priveam cu tristețe, cum straturile humei sunt frământate. Vedeam pe alocuri doar niște găuri, în urma acestui proces. La un moment dat, femeia s-a apropiat de gard, ne-a smuls cu sălbăticiune și din nou, am ajuns în acel buzunar murdar cu resturi de ale suratelor noastre semințe. Am fost despărțiți unul de altul, fiind amplasați în acele găuri câte 2-3, iar mai apoi o avalanșă de pământ a dat buzna peste noi și ne-a institui bezna.

Învăluiți de tăcerea și căldura pământului am ațipit pentru ceva timp. Insectele veneau și ne ghâdileau cu speranața de a ne trezi, dar fără de succes.  Picăturile jucăușe de ploaia valsau cu noi, dar soarele avea grija ca ele să nu să se rețină prea mult, ca să nu ne obosească prea mult. Zillele treceau și durerile de cap, din cauza creșterii membrelor noastre se agravau, dar ne mângâiam cu faptul că, vom da naștere unor noi bostănei. 

Ne-am dezvoltat suficient, încât petalele florilor bostanii să se crape în mai multe jumătăți. Din inima lor, începeau să crească bostăneii, fii și fiicele noastre.Vizitele practic, zilnice a  femeii nu ne mai semănau fiorul fricii, însă faptul că în fiecare zi ne făceam mai săraci cu un fiu sau o fiică, ne făcea să fim foarte triști, neprivind la faptul că,  mai târziu, în mâinile noastre lua naștere o nouă viață.

Mai târziu, aflasem că copii noștri care sunt culeși vara sunt imediat și pregătiți, iar cei lăsați pentru toamnă sunt sortiți să doneze semincioarele mici, pentru ca anul viitor să crească o nouă generație.

Deși, ne-am întristat pe moment, am înțeles că aceasta este viața noastră și a face oamenii fericiți, prin mâncărurile culinare gătite din noi este un lucru nobil! 

Deși, trăim ultimile clipe din viață, deoarece bateriile cu energie sunt epuizate, noi ne vom continua evoluția prin generația nouă!

MENȚIUNE III

Pavel Rotaru

17 ani, s. Parcova, r. Edineț

– Lanuri de soare –

Odihnit, pământul, dup-o iarnă lungă
S-a trezit la viață, tristețea și-o alungă,
Și prinzând la forță, plin de-ngrășăminte
Așteaptă semințele ce-i vor da veșminte.

În aprilie floarea-soarelui este semănată
Iar omul se roagă de roadă bogată –
Domnul s-o păzească de secetă și vânt,
Ruga o rostește ca pe un descânt.

În acest an lotul este norocos –
Domnul a dat ploaie și a-nflorit frumos
Mândre umbreluțe, galbene, înalte,
Ce din primăvară fuse semănate.

Soarele răsare sora să și-o vadă
Și o regăsește frumos înrourată –
Îi mângâie fața cu o rază caldă,
Iar ea îi surâde, fața-n sus și-o saltă.

Vine și albina harnică, voioasă,
Care face miere dulce, delicioasă.
Astfel că și floarea e polenizată
Și va dărui o roadă bogată.

La sfârșitul verii fața- i este brună
Semn că rasarita de strâns este bună.
Vin în câmp combine ce adună-n grabă
Roada ce-o așteaptă omu-o vară-ntreagă.

Dupa ce o strânge, omul o usucă
O pune în saci, la moară s-o ducă
Și de-acolo aduce ulei prospejor
Ce uns pe pâinică, copiii îl ador.

Iar când vine iarna, cu troiene mari
Stau la gura sobei oameni gospodari,
Pun pe foc peleți, ronțăie semință
Mulțumindu-i Domului pentru răsarită.

MENȚIUNE II

Mihaela Cebanu 

cl VII-A, Liceul Teoretic Cotiujenii Mari, rn. Șoldănești.

– Un țăran și via sa –

Buna ziua, oameni buni,
Copii, tineri și bătrâni,
Vă invit cu bucurie,
Pe toți la cules în vie.
Dară până vom umple coșul,
-Oare știți?-vă spune moșul,
Cum un strugure de poamă
Are o legendă-Doamne!
Țara noastră ese mica,
Pe hartă-cât o furnică,
Alungită și ovală
Ca un strugure de poamă.

Și această plantă aleasă,
A legat istoria noastră,
Prin legende cu cetăți,
Și strămoși viteji, isteți.
Orice plantă cât de mică,
Răsare dintr-o semință,
Mai exact ca-ntr-o poveste,
Eu vă spun așa cum este…
Un țăran sărac odată,
A găsit pe drum o piatră,
Iar sub ea o grămăjoară
Ascunsă de sămâncioare.

Și a semănat o pantă
Să vadă ce fel de plantă,
O să răsară din sol,
De-i va fi de-un ajutor…
Și așteptară ani și ani,
Tot gândindu-se la bani,
Îngrijind atent ogorul,
Tot udându-l cu ulciorul.
Într-o toamnă, deodată
Acea vie minunată,
Îi dădu fără să știe,
Foarte multă bogăție.

Struguri mari și albătrei,
Fugeau ochii după ei,
Printre frunze arămii,
Roșii, verzi și aurii.
Atunci el voios, măi frate!
Umplu coșul cu de toate,
Și plecă în graba mare,
Spre casă în apus de soare.
Ce se mai bucurară toții,
Frați, copii, chiar și nepotii,
Într-o vară dinspre seară,
Cu dulci strugurei de poamă.
Toți sau strâns în jur grămadă,

Zâmbeau bobițele albastre,
Mari ciorchini stăteau pe masă,
Strălucind în toată casa.
Acea mare bucurie,
Cu strugurii copți din vie,
În casa omului stați,
Bobițe dulci și aromați.
Proaspete să le mâncați,
Sau la suc să le fărâmați,
Având multe vitamine,
De folos, pentru –oricine.
Nu ratați să vă-ndulciți,
Dacă doriți să trăiți,
Cu glucoză naturală,
Să ajungem iar la vară.

Iată-așa, povestea noastră,
Vo scriu stând la o fereastră,
Despre-un strugure și-o floare,
Care cresc încet la soare.
Blânda rază mă îmbie,
Dar nu uit de datorie,
Sunt om simplu și trăiesc
Cu destinul pământesc!

Laureați / Laureate 2020



Laureați / Laureate 2020

Subiect: Amintiri din trecut și viitor.

PREMIUL I

Daniela Godea

– O poveste din august – 

  Totul începe de la o căsuță albă cu un nuc în față, înconjurată de un gard din lemn, vopsit într-un verde rece, cu vârfurile triunghiulare, albe, așa cum erau și mai sunt multe garduri moldovenești, cel puțin, în mahalaua mâcăi. În armonia verdelui era o pată întunecată, poarta, ca o bucată de pământ proaspăt, așa cum era mormântul lui nenea, până a dat iarba peste el. La cap mâca a sădit un butuc de viță de vie, să fie ca acasă. Când a fost ziua înmormântării și Nineta se întorcea acasă de mană cu mâca, a observat pentru prima oară asemănarea dintre poarta negricioasă și groapa abia astupată. Atunci pe mâca a apucat-o inima, stătea în drum și privea casa. Nineta gândi că o fi groapa tot o poartă, că nenea stă acum într-o casă tot albă, cu nuc în față, cu prispă înaltă, o fi stat și s-o fi uitat la rădăcinile viței de vie care atârnă din cer, se strecoară pe langă streșină și fac acolo struguri. 

   Pe când nenea încă stătea pe prispa de “aici”, Nineta obișnuia să-și tragă afară covorul din tindă, pe care l-a făcut mâca demult, așternea deasupra un prosop mai moale, căci covorul îi înțepa tălpile, genunchii sau coatele, după lua vreo oglinjoară, se culca pe spate și prindea norii în oglindă. Când era răcoare, Nineta stătea pe laiță cu ochii priponiți în fereastră, o fereastră micuță, cu marginile vopsite în albastru. Mâca îi băga ciorapii de lână pe picioare, iar fata încrunta sprâncenele, o înțepau tălpile. Mâca îi spunea că a mai lua-o un frig dacă a umbla așa dezblehuiată pe răcoare. Nenea îi aducea un pled și poate o îmbrățișa. În așa zile pe masă puteai găsi o cană cu lapte de capră, pe care Nineta ezita să-l guste. Se uita la el, îl mirosea, înmuia lingurița în cană, o cană mare, din ceramică, apoi lăsa laptele nebăut. Cum toți se trezeaiu devreme, Nineta sărea repede de pe cuptor, în rochița ei albă cu floricele violete, lua o haină deasupra și fuga după casă, unde se pitea într-un stog de fân și asculta păsările de dimneață. Stătea, mai ciulea urechile și auzea cum mâca ocărăște “iar a ieșit într-o cufaică pe frig, parcă îi a nimănui copilul ăsta”. Mâca des ocăra, dar nimeni nu se supăra. Ocara ei demult nu era adresată cuiva, spunea, dar parcă nimănui, nu insista, zicea și se ducea cu ale ei. Așa era ea, suflet blând, dar obosit. 

 După ce nenea s-a mutat în altă casă albă cu alt nuc și cu vița de vie care crește din cer, mâca s-a posomorât. A vândut căprile, vaca, puii; motanii au plecat singuri, a rămas doar un dulău adus de nenea de la stână. “Nineta, fată, adu ulcica cu apă”, spuse mâca, când inima a oprit-o lângă poartă. Fata fugi și se întoarse cu ulcica, mâca bău și porni în ogradă, iar Nineta după ea, într-o salopetă vișinie și cizme din cauciuc, căci era asta după o zi de ploaie. De atunci ograda era alta, casa era alta, nucul, poarta, tot. Fusese prin mai. Mâca noaptea a plâns, peste ceva zile au venit mama cu tata, iar după o săptămână Nineta a plecat.

 *** 

  Toamna vine când o simți. Cineva în august trăiește dorul începutului de iunie, altul în octombrie zâmbește ca și în august. Pentru Nineta toamna a căpătat cu timpul diferite conotații. 

  Demult, toamna însemna că mâca cu nenea merg la cules poama din vie. Se duceau mai mulți oameni, un alai de oameni cu multe coșuri împletite, din nuiele. Înapoi le aduceau care și cum; unii cu carul, alții într-o remorcă de la tractor. Umbla și ea printre oameni ca un titirez, cu ciuboțele roșii, cu ciorapi din lână și într-o rochiță verzuie. Mai dădea și ea o mână de ajutor, dar mai des ciugulea struguri și stropea rochița cu sucul lor. 

 Peste ceva timp, când au dat-o la grădiniță, a observat pe cer un mușuroi de furnici, cum își închipuia pe atunci. I s-a explicat că alea sunt rândunele și ele își învață puii să zboare, pentru că vine toamna și trebuie să plece.

  Când merse la școală, toamna căpătă repere mai prozaice, cum că frunzele îngălbenesc, apoi cad, lucruri repetate zeci de ori în cor sau în fața clasei, prin poezii. Ori de câte ori ieșea să recite poezii se juca cu manșetele cămășii, lucru pentru care i se făcea observație, dar ea oricum se juca și începea, cu o voce pițigăiată,  “Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”…  Acum însă, când s-a dezobișnuit să se joace cu manșetele și, în general, se ține bine în fața publicului, toamna i-a luat mult mai multe, nu doar pomii verzi. 

   La sfârșit de august, toată familia lor se duce în satul bunicilor, pentru că în același an, în august, după nenea, plecă și mâca. Găsesc mereu casa mai aplecată, mai surie, mai invadată de buruiene; gardul mai putred, mai vestejit, doar nucul tot la locul lui stă. Cum ajung, scot din casă pernele, țolurile, oghealurile. “Ar trebui să vopsim poarta și gardul”, zicea cineva, dar apoi conveneau că “la anul”. Treceau și pe la cimitir, Nineta mai stătea și se uita la mormintele bunicilor, verzi ambele, cu vița de vie la capete, încolăcită de crucile lor. Mâca și nenea erau împreună, nu mai aveau porți negre spre ograda lor verde, în care Nineta se ascundea diminețile în fân. 

 Într-o zi, Nineta s-a apucat să vadă ce haine mai sunt prin dulapul bunicii. Pe multe mama le-a așezat prin lăzi și le-a dus în pod, însă unele au rămas; au rămas câteva batiste negre cu bujori, niște rochii uzate, state multă vreme departe de soare. A ochit una verzuie, din tinerețea bunicii, bănuia, căci în copilărie nu o văzu pe bunica în ea. Rochița avea și un guleraș micuț, ca două frunze de trifoi. Ezita să o îmbrace, era ceva sacru rochia aia, o bucată dintr-un om , dintr-o tinerețe. Își imagina cum purta bunica rochia, știa că ea avea în tinerețe bucle negre și privire ascuțită, cum spunea nenea. O probă totuși, îi era un pic mai sus de glezne și un pic mai jos de coate. Se învârti, ieși desculță în prag și porni. O luă pe la marginea pădurii, se minună de iarba care a astupat toate cărărușele de odată, apoi merse pe un drum bătut de tractoare, spre via, cândva a bunicilor. Drumurile șerpuiau printre bucățile de pământ, care a cui, nu știa. Poama încă nu era coaptă, dar acuș, știa că acuș va da în culoare. S-a așezat la marginea drumului, cu spatele spre via “lor”, cu fața spre drum, la alte vii, la copacii de lângă șes, la șoseaua betonată, care se întrezărea undeva departe. 

 A plecat acasă după asfințit, când se lasă ora albastră. Găsi gardul, poarta, nucul, casa învelite într-o broboadă albăstruie și rece, doar lumina galbenă, de la fereastra lor mică, o chema înăuntru, înapoi.                                                                     

Sfârșit

 

PREMIUL II

Noemy Bologan

– Acolo unde ia viaţă fericirea… –

 Sunt un om simplu, simplu şi fericit de ceea ce are sau ce a avut. La fel ca şi ceilalţi am şi eu amintiri, fie ele din trecut, fie ele din viitor, oricum rămân a fi şi plăcute, şi neplacute, însă, mulţumită lui Dumnezeu, am abilitatea să mi le reamintesc doar pe cele mai frumoase şi, anume, pe cele din copilăria mea. Am fost, sunt şi voi fi mereu un copil. De ce? Pentru că am crescut împreună cu bunicii mei şi voi creşte şi în continuare cu ei, fiindcă dânşii mereu vor fi acolo, în sufletul meu şi vor avea grijă ca acea rază de soare din inima mea să nu dispară niciodată. Amintiri din trecut sau poate din viitor? Ohhh, o mie şi încă una şi toate datorită faptului că am norocul să am bunei la sat, da, la sat, şi nu la ţară. Călătoria mea a început încă de când am păşit pentru prima dată pe acest pământ rural, plin de praf, pietre şi iarbă, dar care avea un farmec aparte atunci când mergeam desculţă şi se va termina atunci când şi copiii mei vor fugi pe aici.

Aveam un an anişor de când apărusem pe lume şi de când am început să trăiesc alături de ei, de îngerii mei păzitori, iar de atunci a fost dat startul amintirilor mele şi, probabil, cele mai colorate sunt cele de la zilele mele de naştere, când ograda era plină de oaspeţi şi flori, iar eu eram în culmea fericirii, pentru că aveam tort cu trei nivele (de fapt, erau trei torturi diferite, puse unul peste altul, dar care îşi păstrau forma în mod frumos). Eu creşteam, iar dinţii cădeau. Zâna Măseluţă? Nu ştia nimeni de ea, inclusiv şi eu, în schimb ştiam că trebuia să arunc dintele căzut pe acoperişul casei şi să spun cuvintele magice: ,,Ţine un dinte de lapte şi dă-mi unul de argint.” Dinţii cădeau uşor şi fără lacrimi doar în cazul în care eu eram cea care observa prima că unul din ei se clătina, iar dacă bunica mi-o lua pe dinainte procesul era ”grăbit” cu ajutorul aţei, care era prinsă de acesta şi care era trasă pentru a scoate dintele, respectiv finalul era o combinaţie dintre durere şi fericire, deoarece am scăpat de el. Dacă ar fi să vorbesc despre călătorii atunci pot spune sigur că, în copilărie, nu am vizitat Parisul sau alt oraş frumos, însă am fost dusă prin toate pădurile din apropiere, iar în aşa mod m-am învăţat să iubesc natura şi să am grijă de ea, de aceea fiecare iarnă nu trecea fără dulceţurile şi campoturile făcute din toate fructele găsite prin grădină. Pe lângă acestea, un adevărat deliciu al copilăriei mele erai acei ,,colăcei”, cum le spuneam noi, de la o plantă, care nici azi nu am idee cum se numeşte.

Am fost şi sunt o persoană care se teme de fulgere şi tunete, însă super bunica mea a găsit o metodă destul de interesantă pentru a mă face să nu mă tem de ele şi, anume, îmi spunea că acele sunete şi lumini îngrozitoare reprezintă salutul mamei mele din avion, dat fiind faptul că aceasta era peste hotare, iar în acel moment toate acele grozăvii de pe cer se transformau în ceva plăcut pentru mine. O altă întâmplare ce ţine de cer este legată anume de acele stoluri de păsări, care plecau spre ţările calde, deoarece de fiecare dată când le vedeam imediat mă aşezam jos, ,,în chilostrei”, pentru că… aşa trebuia, însă nici până în prezent nu ştiu explicaţia la ceea ce făceam. Bunelul meu este agricultor, de aceea,  mai mereu când îi trebuia să plece pe dealuri să vadă  roada eu eram cea care se ţinea scai de el, fiindcă îmi plăcea şi mie să mă uit la toate pământurile alea cu diferite plantaţii, iar acele călătorii cu tractorul nu se comparau cu nimic. Despre bunica? Ea niciodată nu vopsea ouăle de Paşte fără mine, deoarece ştia că ador acest proces şi îmi împletea mereu părul în diferite feluri, făcându-mi o mulţime de coafuri.

Timpul a trecut şi uite că şi la şaptesprezece ani mă aflu aici, în sat, şi tot aici scriu acest eseu. Ştiu sigur că peste ani voi avea şi eu copii şi atunci le voi oferi şansa să ”guste” măcar puţin din copilăria pe care am avut-o eu. Îi voi aduce la străbunicii lor pentru ca aceştia să-i binecuvânteze cu acea iubire care o am şi eu datorită lor. Ei vor umbla cu picioarele goale pe pământ, vor mânca cireşe sau ,,zarzări” verzi, se vor împroşca cu apă, se vor juca cu noroiul de după ploaie şi vor sări în băltoace, chiar dacă se vor murdări până la coate. Le voi permite să crească ca în sat, pentru ca aceştia să simtă într-adevăr că sunt copii, deşi cineva ar putea spune că tot ce am enumerat mai sus nu este igienic sau sănătos. Îi voi învăţa să fie la fel de muncitori ca bunicul meu şi la fel de mărinimoşi ca şi mama şi bunica mea, căci ele întotdeauna mi-au spus: ,,Atât timp cât poţi să faci bine, fă!”. 

Amintirea mea din viitor, cea mai dorită, sunt copiii mei, care urmează să crască la fel ca şi mine, în sânul naturii, alături de cei care îi iubesc, pe când cea din trecut, lăsată de bunicii mei, sunt eu. Da, sună ciudat, dar într-adevăr aşa şi este, căci persoana care sunt astăzi s-a format datorită lor, deoarece baza educaţiei şi a personalităţii mele a fost pusă anume în cei 8 ani trăiţi în permanenţă cu ei. Îi mulţumesc şi mamei mele, pentru că nici fără ea nu aş fi putut să devin aşa, fiindcă aceasta nu a permis ca acea lumină, care a fost semănată în mine de când eram copilă, să se stingă, ci, din contra, a făcut ca ea să lumineze mai tare şi de aceea, întotdeauna, împreună cu mama mea, vom reveni acolo, în sat;  acolo unde toate visele devin realitate; acolo unde te simţi protejat; acolo unde, indiferent de orice, eşti primit cu căldură; acolo unde nu e nevoie de haine scumpe şi păr aranjat pentru a fi frumos; acolo unde nu îţi este frică să greşeşti sau să plângi; acolo unde nu îţi pasă cum arăţi, ci doar că eşti alături de cei dragi; acolo unde mereu vei mânca cu poftă, chiar dacă vei fi sătul; acolo unde adori să mergi cu picioarele goale, dimineaţa, prin iarba plină de rouă; acolo unde te duci şi cineva te aşteaptă; acolo unde sunt îngerii tăi păzitori; acolo unde ia viaţă fericirea…

PREMIUL III

Natalia Fiodorov 

,,Amintiri din trecut și viitor’’

,,Elefanții și nepoții nu uită nimic’’ Andy Rooney

   Trăind în jungle din beton, la un moment dat, ne tragem la origini, la acel ciripit de păsări dis de dimineață pe fonul trandafirilor, sădiți de bunica Adela în fața casei părintești. 

   Era o zi de vară. Lătratul câinelui. Printre ornamentele porții, sub cireșul tăiat, își aștepta cu nerăbdare nepotul – bunelul Valeriu. Pentru bătrâni, zilele în care nepoții îi surprind singurătatea sunt unice, ziua asta nu a fost o excepție. Prin ogradă, nu se mai auzea vocea soției sale și nici râsul copiilor și nepoților de, sunete cu care era obișnuit profesorul de limba și literatura română. Recunoscător pentru tot, pentru toți anii în care a fost și el copil, trecând printr-o sumedenie de greutăți. 

Totuși… Cum se simte, să fii lipsit de ceva drag pentru ultima dată ?…Milioane dintre noi, cei, ce au fugit din țara de origine în căutarea unei vieți mai bune și semnarea unui act de suferința în consecința alegerilor lor. Actul de nemurire e semnat o dată ce e simțită singurătatea… 

A fost o zi diferită de celelalte de până acum. Vara asta, în afară de arșiță, timp în care roșiile din grădini nu mai creșteau dar se uscau iar apusurile devenise unice și teribil de frumoase. Unde umbra din ogradă era întreținută de bogăția unui prăsad din gradină. Ziua în care cardiganul nu era cea mai potrivită haină pentru legarea mărului ce de la greutatea anilor a și căzut.

 Timpul perfect de luare adio, vine în momentul în care se strâng cei mai apropiați la masă, de obicei cu ocazia zilei de naștere a unuia din nepoți. Aici nu e timp de regrete, supărări și orgolii. Să se cânte despre dor, dragoste, amintiri și noroc, niciodată nu știi când o faci pentru ultima dată. Nalt e cerul și senin, mai dorule… 

Satele rămân pustii, fără suflete, cu garduri în care se sprijină ulcioare crăpate în ciuda vremii, și se întind bostanii. Casele fisurate, rămân suflate în voia sorții iar drumurile nu sunt alintate de hohotele copiilor. Covoarele țesute în stil național, au rămas stingându-și culorile. 

Rămân doar cei, ce au argint în păr și aur în suflet.

   Lista realizărilor bunicului este exhaustivă și începe cu capacitatea de a construi o personalitate, o familie, o carieră și se încheie cu statutul social a urmașilor săi, astfel și viitorul are un trecut !