AU GUST - TEXT
Expoziție online
Laureați / Laureate 2021
Subiect: Sămânță, o viață: de la origini până pe mesele noastre,
o explorare a spațiului agricultural.
PREMIUL I
Gabriela Dunas
– Chip de om –
Maica Antonia mă învățase să fiu cinstită în munca mea. Ori de câte ori mergeam la deal împreună, îmi cânta din psalmi și cu o virilă forță aduna snopii de orz, așezându-i cu mare atenție în coșurile noastre ponosite. Fiecare boabă în parte era neprețuită. Eu aveam însărcinarea să culeg din țărână orice sămânță care se scuturase, punând-o la adăpost în cingătoarea mea.
Firele roșii ale sorții noastre au devenit mai scurte, zic bătrânii, pentru că-s țesute din boabe de grâu și orz.
Când îmi terminam munca și o ajungeam din urmă, mă furișam la culcușul meu de iarbă și flori de câmp peste care mă aruncam chicotind. Mustăcioarele lor aspre îmi gâdilau urechile și adăugau zgârieturilor de pe picioarele mele. Toți eram slabi și vineți la piele, dar asta nu i-a făcut pe țărani mai puțin vânjoși. Dorința de viață ardea în ochii încercănați ai tuturor celor care acum își munceau spatele pe câmp. Roada, cât de puțină, era adunată cu bucurie și murmurul șoaptelor de mulțumiri se ridicau necontenit la cer.
Așa culcată cum stăteam, am ridicat mâinile în sus. Îmi legănam degetele într-un dans, desenând norilor diferite figurine năstrușnice. Cerul avea nuanța mea preferată de albastru, ca marea pe care o văzusem pe timbrele scrisorilor de la tata.
Dintr-o dată, o aud pe măicuță cum mă strigă. Cu toate că era obosită, glasul ei suna fermecător și vesel. Îmi ridicai capul ciufulit deasupra ierbii înalte și am văzut-o. Cu o mână la spate și cu alta ștergându-și sudoarea frunții, scruta zarea. Îmi plăcea să o văd așa, cu o fericire molcomă pe chipul ei crestat prea des de grijile vieții. Mai târziu aveam să devin și eu așa, privirea melancolică se moștenește din om bun în om bun. E greu să rupi cercul vicios de năpaste care vin peste tine când deja ești pe genunchi, când soarta te-a pecetluit cu această privire duioasă de care se îndrăgostesc poeții asemea unui sărut pe frunte.
Lucram toți cot la cot, cel flămând îl sprijinea pe ce mai flămând ca el, nepotul își sprijinea bunul, până și pruncul nu se mai zbătea în pântecele mamei când aceasta trebuia să ia securea în mână. Maica Antonia privi cu mâna dusă pâlnie la ochi soarele dogoritor. Satul și lanurile din îndepărtări alcătuiau o priveliște ștearsă, pusă în moțiune de către valurile de aburi ce se ridicau de pe suprafața pământului. Zi perfectă pentru recolta puținului orz pe care am reușit să-l plantăm anul trecut. Împrejurul nostru, oamenii se trudeau cu fețele luminate. Toți se rugaseră în taină să nu le fi pierit recolta, numai nu și anul acesta, numai nu iar a lor.
Ridicându-mă, în câteva salturi de căprioară m-am izbit de genunchii măicuței, pe care îi cuprinsesem într-o îmbrățișare strânsă. Bucuria și entuziasmul sincer pentru lume umplea sufletul meu de orfan care cutreiera străzile cu un băț în mână cerând milă de la trecători. Eram fericită nu pentru că vom vea pâinea cea de toate zilele, ci pentru că vedeam cerul albastru deasupra mea, pământul cald, cu fire aurii de orz strivite sub tălpile mele goale și pe ea mângâindu-mi creștetul.
Avea să-mi aduc aminte de acest moment tot timpul cât în pofida dorinței, viața pulsa violent în venele mele, nelăsându-mă să închid ochii pentru somn, darămite pentru uitarea de care aveam disperată nevoie.
…
Mă trezesc ca din vis, adusă pe pământ în lumea mea sumbră. Două brațe vânjoase de femeie mânuiesc cu dibăcie o sită, astfel că în covățica scobită-n lemn de tei se formează un con de pudră albă și fină. Când eram mică, îmi plăcea să privesc cum ea cernea făina, mâinile-i bătătorite deveneau din nou albe și frumoase, ca pe vremuri. Ea mă învăța cu răbdare cum să țin sita mai bine ca să nu risipesc nimic pe podeaua noastră de lemn. Făină era peste tot, numai nu în covățică când mă apucasem eu de treabă. Văzând asta, maica Antonia se întristă de risipă, dar nu mă ocărâ. Mă pusese alături și, cu o sită improvizată, eu cerneam nemaipomenit de bucuroasă nisip, iar ea făină.
Râsetul ei îmi răsună în minte cât stau aplecată asupra unui blid vechi, cernând făina la lumina lunii. Picături grele de lacrimi mi-au împăienjenit vederea. Mi-am potrivit cu dosul brațului șuvițele de păr desprinse din basma, dar degeaba. Am simțit cum furia mă sugrumă. În clipa următoare, sita se rostogolea de cealtă parte a camerei, iar eu stăteam ghemuită cu capul între palme, vărsându-mi amarul sufletului în pustietatea nopții.
Să uit? Imagini viu colorate îmi înfingeau zeci de pumnale în inimă de fiecare dată când închideam ochii.
Pe atunci, nu știam pe cine trebuie să învinovățesc pentru ceea din ce a răsărit o cruce strâmbă, albă, făcută pe ascuns de un copil, înfiptă în vârful uneia dintre gropile comune care-au țesut din Moldova pânză veninoasă de crime, bocete și suferințe. Vrăjmașul a fost foametea ori seceta, soldații ori turnătorii, țara ori cel care se voia a fi crezut tatăl țării. Ori Dumnezeul care el ne spunea că nu există.
Maica m-a prevenit, cu obrajii supți și privirea ochilor mai stinsă, că dacă voi rămâne singură, sub ocolul de unde mânca căprița era un sac mic cu grâne.
Nu înțelegeam de ce-mi spunea asta. Seara următoare am văzut de la înălțimea copacului în care mă urcasem, cum unul din vecinii noștri își ștergea mâinile de șorțul său murdar de sânge, iar soția lui stătea într-un colț plângând încetișor. Nimeni din sat nu mai avea vreun animal în gospodărie de câteva luni de zile, șoptisem intrigată eu, apoi un fior rece m-a străbătut înainte să realizez că corpul meu s-a pitit de frică printre crengile dese ale copacului.
Curiozitatea duce de prea multe ori la necazuri, dar în cazul meu, aceasta mi-a salvat viața. Cât despre alții, Ceva le-a lor oferit grația salvării, coborându-i în somnul liniștitor, departe de gemetele fraților și mamelor, unde puteau în sfârșit să se odihnească de mizeria lumii.
Asta credeam când eram copil, cu asta îmi înăbuș durerea și acum. Mirosul și căldura acelei pâini de orz, puțin amară și mică pe care am copt-o împreună cu maica Antonia înainte să moară, le-am păstrat în minte din acel moment. Aceasta m- a ajutat să nu înnebunesc de singurătate. Mi-a ținut simțurile în viață până când nu am fost gata să-mi mișc din loc mintea și inima, care-au înghețat momentul acela binecuvântat într-o buclă de repetare infinită.
Razele soarelui, spice aurii, țărani pe câmp, făină cernută, aluat necopt, vârful unui copac, cruce albă, pâine amară…
Razele soarelui, spice aurii, cruce albă, pâine amară… Razele soarelui, cruce albă, cruce albă, cruce albă, CRUCE
Lumea se învârtea în jurul meu cu o viteză nebună, voci îmi țipau în urechi gata să mă asurzească. Îmi acopeream capul și urechile zadarnic, căci totul se învârtea împreună cu mine. Gura-mi era schimonosită într-un strigăt de ajutor dar împrejur nu se auzea decât liniștea moartă a nopții.
…
Luna, de printre nori, își încolăcea puternic razele argintii de o colibă cocoșată, disperată să-i prevină prăbușirea. Înăuntru, la lumina unei lumânări, niște năluci râdeau de soarta lor, iar o femeie își plămădea pâinea cu lacrimi de sânge.
PREMIUL II
Diana Stroici
– În drum spre tine –
Sub raza soarelui ferbinte
Și-al ploii gingaș, calm sărut –
Își pregătește dinainte,
Un spațiu bun pentru crescut.
Și nici prea rece, nici prea cald
Atât cât să se simtă bine –
Și stropii ploii ce o scald,
Să picure cum se cuvine.
Cămașă nouă și protectoare
Deasupra corpului și-a tras –
Semința asta-i bună tare,
Din cele multe, ce-au rămas.
Trec zilele din calendar,
Copacii frunzele-și bocesc –
Semința-și face drum, hotar,
Printre nătângii ce-o privesc.
Ori buruiene nesimțite,
Ori păsările din grădină –
O tot privesc neliniștite
Și-ar vrea s-o guste fără vină.
Stăpâna casei îngrădise,
Pământul ce-i era sortit –
Și îi lăsase cum gândise,
Că este bine și potrivit.
O mai pișcau de frunzulițe,
Atât de frave și moi –
Neobrăzate gâzulițe,
Când își făceau popas greoi.
A tot răbdat, a îndurat,
Până tulpina se-ntărise,
Deja oftase ușurat,
Că iar crescuse, se mărise.
Și forile chemau albine,
Să-i cânte dulce melodii –
Să guste din nectar bobine,
Pân’ hăt spre seară, spre chindii.
Și iarăși soarele cu luna,
În jocuri faine se distrau –
Deasupra ei, făceau cununa
Și-o tot priveau, o admirau.
Sosise ziua așteptată,
Când din sămânță răsărise –
Acea legumă colorată,
Ce nopți și zile se mărise.
Va plânge planta după ea
Și soarelui va fi urât –
Pân’ când la anul va mai da,
Un bob de viață hotărât.
PREMIUL III
Nicoleta Postolachi
– Sămânţa ce şi-a amintit de lacrimă… –
Sămânţa e o bucată din sufletului unui strămoş. Da, da, exact unul din cei care cutreierau dorurile Moldovei cu un toiag şi o turmă de oi sau a celui care a luptat cu platoşul contra otomanilor sau a arat pământul cu carul tras de boi. Sămânţa simte durere trecutului, se înmoaie în sângele celor ucişi la frontieră, împuşcaţi, fără aşi mai revedea familiile sau poate chiar fără a vedea vreodată odrasla din pântecele soţiei sale. Ea mai aude şi plânsul străbuneilor mei, care se trezeau de dimineaţă ca să lucreze la colhozuri, cu boi, cai… femeile cu copii la sân şi cu sapa în mână; bărbaţii cu fruntea arsă de soare şi sufletul ars de durere. Le mai aude şi paşii îngreunaţi, care au bătăturit acelaşi loc, zile la rând, aşteptându-şi bucata de pâine. Sămânţa e legată pe veşnicie de pământ, iar cel din urmă de om. Şi toate trei formează împreună … ştiţi ce?… eu nu ştiu, dar cred că ele te adună mai aproape de casă şi nu de orişicare, dar de acasă… Iar A C A S Ă e locul unde toţi cei dragj se adună la o masă, la o gură de vorbă şi o bucată de pâine. Dar câţi din cei ce adună firimiturile cu palma, ca bobiţe de vise sau doar călcându-le în picioare, se gândesc care a fost drumul acestei minuni?! Dacă nimeni, atunci ne pierdem meseria-de iubitori de pământ şi de flămânzi după libertate.
… dar staţi să vă povestesc sau poate doar să vă amintesc. Toate s-a început de la o sămânţă care în pământ se simţea, ca un copil sub inima unei mame:
Anul 1937… Iese un gospodar o dată cu soarele de pe cer, îşi ia familia şi se duc la câmp. Roua îi udă picioarele goale şi crăpate, dar le şi vindecă de durere. Un copil fuge şi încearcă să prindă o insectă. Bărbatul îşi bate femeia pe umăr şi-i spune “- Marie, să dea bunul Dumnezeu ca anul acesta să avem rod. Că vede cel de sus, cât de greu ni-a fost. Copii sunt 4, cu tine am 5, eu mai răbd de foame, dar de voi mi se frânge sufletul şi mă înghite pământul cu toată suferinţa.” Femeia îşi şterge vârful ochiului cu colţul cămeşii şi pe obraz i se prelinge o lacrimă, care cade pe o sămânţă de porumb din sacul desfăcut. Ea nici măcar nu ştie ca lacrima ei o să facă o minune, o să-i absoarbe sufletul plin de prăpăstiile chinului omului de la sat. Maria oftează, iar Ion o cuprinde şi-i aminteşte “ -Azi avem o zi lungă, dar o să reuşim, lasă-i pe Ana şi Vasile să se joace lângă copacul de ‘colo, iar noi doi, împreună cu Ilie şi Oana vom semăna azi ogorul.” … Zis şi făcut, pământul fusese arat 2 zile în urmă de Ion împreună cu 2 vecini. Iar acum aceasta mergea înainte, cu seminţele adunate în poala sa, băga palma şi lua un pumn bun din ele şi le arunca înaintea sa. La fel făceau şi restul. Copii de 6 şi 7 ani, abia anul acesta erau iniţiaţi în ritualul semănatului. Li se părea un proces aşa interesant, desigur rămâneau în urmă, pentru că le oboseau picioruşele, dar se uitam la cerul senin şi la părinţii lor şi înţelegeau că nici ei nu vor renunţa. Ştiau că deja sunt mari, că ai lor au nevoie de ajutor. Desigur Ion şi Maria când ajungeau la capătul rândului, le veneau în întâmpinare. Pe la amează s-au aşezat cu toţii pe nişte saci goi şi au mâncat, pentru a prinde puteri: câte o bucată de mămăligă, o ceapă verde şi un colţ de brânză. Apoi au revenit la pământul lor şi toată ziua şi-au plimbat tălpile şi sufletele prin holdă, până la asfinţit, când s-au pornit spre casă, cu sacii fără porumb, dar plin de speranţă. Se vor ruga în seara asta pentru ploaie şi ca, să fie un rod bogat…se vor ruga şi mâine şi poimâine şi tot anul împrejur.
… sămânţele în pământ erau cam supărate, nu doreau să răsară nicicum, enervate foc, că au fost aruncate de izbelişte, cel puţin aşa credeau ele. Încă unele surori au fost mâncate de păsările cerului, altele au nimerit între spini, unele în grămada aia de pietre, nemaivorbind de cele care au căzut pe drumul prăfuit şi au fost strivite de tot… ehh, mare amar pe capul lor, nici măcar una cu alta nu mai vorbeau. Dar brusc se întâmplă ceva ciudat. Era ploaia. Şi mai ţineţi mintea de sămânţa stropită de lacrima Mariei?! Ea, care până acum tăcea ghemuită de dor…când fusese îmbrăţişată de un strop de ploaie, ce a pătruns până la ea, îşi aminti de soarta ei, începuse să audă şi plânsul şi râsul familiei lui Ion, auzea şi rugăciunile care le rostea acesta, îngenunghind la întuneric: “ Doamne, Tată, ştiu că mă iubeşti. M-ai creeat din ţărână şi tot acolo o să ajung, obosit de griji, dar până atunci am nevoie de Tine. Îţi mulţumesc pentru soţia mea, pe care o iubesc enorm şi pentru copiii pe care îi creştem în dragoste faţă de tine. Doamne, îţi mulţumesc pentru cei câţiva saci de sămânţă pe care îi am. Fie ca să dea pâine, să crească roadă frumoasă. Tu, ştii că sunt zile când nu bag nimic în gură, doar ca să aibă odraslele mele. Dă ploaie, Doamne, te rog… Amin”… Sămânţa revedea totul, ca şi cum ar fi acum martoră la cele întâmplate. Se cutremură şi-n puterea ei desfăcu pământul, ca să fie sărutată de ploaie. Acum simţea adevărata bucurie. Îşi strigă tovarăşele şi le povesti şi lor tot ce simţise, tremurau şi ele, întrebându-se cum au putut să fie atât de egoiste. Aşa că au răsărit. Pământul şi ploaia se mândreau de ele. Au trecut săptămâni, seminţele noastre erau acum popuşoi, verde şi mândru, înălţându-se spre soare. Ion venise de vreo 2 ori şi-l prăşise, era tot numai lacrimi şi bucurie… bucurie şi lacrimi, nu putea vorbi de emoţii, ci-şi repeta în gând de sute de ori “Mulţumesc,Doamne!”. Porumbul creştea simţind sufletul omului. La sfârşitul lui august, Ion împrumută căruţa de la Tudor, cel mai bun prieten şi se porni din nou cu familia la holda sa, la bucata sa de fericire. Luă desigur şi sacii, tot aceia în care cândva seminţele fusese păstrate, în sfârşit porumbul o să fie la cald, acasă la el. În ziua aceaia au fost strânşi 16 saci de porumb, minune mare. Ion strigă în gura mare, să-l audă dealurile şi Maria “ O să avem mălai, o să avem măligă, o să avem hrană, o să avem…” apoi şopti ca să-l audă Dumnezeu “o să am cu ce-mi hrăni copii. Mulţumesc”… În câteva zile au reuşit să cureţe tot porumbul, jumătate din el l-au dat prin râşniţă, ca să fie făină, iar cealaltă jumătate au lăsat-o în saci… ca să fie de semănat… sămânţa plânsă, devenise mălai, dar nu înainte de a reuşi să le povestească la restul povestea de pământ şi dor a iubirii. Fix ea luase parte la facerea primei mămăligi din rodul nou. Caldă şi udată, din nou de lacrima Mariei, dar de data asta una de fericire şi mulţumire…”
6 august, 2021 Din amintirile nepoţilor lui Ion şi a Mariei, din amintirile nepoţilor sămânţei plânse.
Poate mulţi din noi, acum când avem de toate am uitat de viaţa holdei, de roua de pe câmp, de lacrimile celor care mergeau pe genunghi pentru ca copii lor să aibă o bucată de pâine. Oare ce ar spune strămoşii noştrii când ne-ar vedea astăzi? Lacomi şi îmbuibaţi cu de toate. Acum când la fiecare sută de metri poţi intra într-un magazin şi cumpăra o pâine cu 7 lei şi 50 de bani. Azi, când totul e atât de uşor dar greu, pentru că am uitat că rădăcinile noastre se trag din pământ, de la sămânţă. E timpul să preţuim tot ce avem sau chiar nu avem pe masă. E chiar timpul să sărutăm palmele părinţilor şi buneilor noştri. Cine ştie câte săminţe au udat cu sudoarea şi plânsul lor?! Dacă azi ai uitat care e adevăratul preţ al unei pâini, întoarce privirea spre trecut. A fost un drum lung, aşa că adu-ţi aminte de rugăciunea lui Ion şi de sămânţa ce a iubit oamenii încât li-a dat pâine, casă şi A C A S Ă
MENȚIUNI 2021
MENȚIUNE I
Teoctista Colţa
Colța Teoctista, cl.a X-a Liceul Teoretic ,, Ștefan Holban”, Cărpineni, Hâncești
– Semincioara ghidușă! –
În pântecele mamei, pe lângă mine se mai aflau și alți frați și alte surori.
Spațiul era limitat și ne înghesuiam unul peste celălalt. Toată vara s-a dus o luptă crâncenă pentru spațiul propriu, mai ales că soarele fusese generos și atingea în fiecare zi huma, care de la razele sale clocotea și odată cu ea tot ce era viu. Toamna bătrânul soare se retrase, în așternutul său noros și briza ușor ne ridica dispoziția, cu suflul său gingaș.
Acum aveam și spațiu și mă simțeam împlintă și fericită. Dar, într-o zi, niște vibrații cutremurătoare ne-au îngrijorat. O stafie se apropia tot mai mult și își contura ușor formele sale, aflându-se la câțiva metri de noi ne-am dat seama că era o femeie.
Avea niște mișcări haotice, dar tulburătoare pentru noi. Se apleca și smulgea fără de milă capetele suratelor noastre. Ne gândeam că o va ocoli pe mama, însă doar ni se părea, fiindcă o lăsase la urmă. Am început a plânge și a striga după ajutor, dar cine să ne ajute?
Ne-a lăsat pe toți, într-un coșși a dispărut pentru ceva timp. Coșul nostru fusese învăluit de plânsete și jale, totul fiind, spulberat când iarăși apăruse femeia. Pe mama noastră, de data aceasta, o luase prima. O despicase în două și cu o mână mare și lacomă ne-a scos din pântece și ne-a aranjat pe o foaie rece și ridată.
Soarele ne-a pârjolit de-a binelea în acea toamnă, până și așternutul în care ne tolăneam se strâmtase. Am fost după luați în casă și aruncați leger într-o pungă, care ulterior fusese legată și nu ne permitea să respirăm. Dacă mai stăteam ceva timp închiși în acea temniță, cu siguranță nu mai ajungeam să vedem răsăritul unei noi primăveri. Primăvara totul se trezește dintr-un som adânc, iar noi urma, din contra să tragem un pui de somn sub plapuma humei noastre. Într-o după amiază primăvăratică, raftul scârțâind se deschise și făcuse loc razeleor de soare să ne mângâiei ușor și să ne învioreze.
Iarăși, acea femeie. Ne apucase din nou panica, panica de necunoscut. Fusesem ridicați rapid, de ne-a amețit capul și așcunși în buzunarul unor blugi. Din nou, întuneric și din nou insuficiență de spațiu, dar nu pentru mult timp. Am fost scoși afară și atârnați de gard. Ah, mirosul libertății! Priveam cu tristețe, cum straturile humei sunt frământate. Vedeam pe alocuri doar niște găuri, în urma acestui proces. La un moment dat, femeia s-a apropiat de gard, ne-a smuls cu sălbăticiune și din nou, am ajuns în acel buzunar murdar cu resturi de ale suratelor noastre semințe. Am fost despărțiți unul de altul, fiind amplasați în acele găuri câte 2-3, iar mai apoi o avalanșă de pământ a dat buzna peste noi și ne-a institui bezna.
Învăluiți de tăcerea și căldura pământului am ațipit pentru ceva timp. Insectele veneau și ne ghâdileau cu speranața de a ne trezi, dar fără de succes. Picăturile jucăușe de ploaia valsau cu noi, dar soarele avea grija ca ele să nu să se rețină prea mult, ca să nu ne obosească prea mult. Zillele treceau și durerile de cap, din cauza creșterii membrelor noastre se agravau, dar ne mângâiam cu faptul că, vom da naștere unor noi bostănei.
Ne-am dezvoltat suficient, încât petalele florilor bostanii să se crape în mai multe jumătăți. Din inima lor, începeau să crească bostăneii, fii și fiicele noastre.Vizitele practic, zilnice a femeii nu ne mai semănau fiorul fricii, însă faptul că în fiecare zi ne făceam mai săraci cu un fiu sau o fiică, ne făcea să fim foarte triști, neprivind la faptul că, mai târziu, în mâinile noastre lua naștere o nouă viață.
Mai târziu, aflasem că copii noștri care sunt culeși vara sunt imediat și pregătiți, iar cei lăsați pentru toamnă sunt sortiți să doneze semincioarele mici, pentru ca anul viitor să crească o nouă generație.
Deși, ne-am întristat pe moment, am înțeles că aceasta este viața noastră și a face oamenii fericiți, prin mâncărurile culinare gătite din noi este un lucru nobil!
Deși, trăim ultimile clipe din viață, deoarece bateriile cu energie sunt epuizate, noi ne vom continua evoluția prin generația nouă!
MENȚIUNE III
Pavel Rotaru
17 ani, s. Parcova, r. Edineț
– Lanuri de soare –
Odihnit, pământul, dup-o iarnă lungă
S-a trezit la viață, tristețea și-o alungă,
Și prinzând la forță, plin de-ngrășăminte
Așteaptă semințele ce-i vor da veșminte.
În aprilie floarea-soarelui este semănată
Iar omul se roagă de roadă bogată –
Domnul s-o păzească de secetă și vânt,
Ruga o rostește ca pe un descânt.
În acest an lotul este norocos –
Domnul a dat ploaie și a-nflorit frumos
Mândre umbreluțe, galbene, înalte,
Ce din primăvară fuse semănate.
Soarele răsare sora să și-o vadă
Și o regăsește frumos înrourată –
Îi mângâie fața cu o rază caldă,
Iar ea îi surâde, fața-n sus și-o saltă.
Vine și albina harnică, voioasă,
Care face miere dulce, delicioasă.
Astfel că și floarea e polenizată
Și va dărui o roadă bogată.
La sfârșitul verii fața- i este brună
Semn că rasarita de strâns este bună.
Vin în câmp combine ce adună-n grabă
Roada ce-o așteaptă omu-o vară-ntreagă.
Dupa ce o strânge, omul o usucă
O pune în saci, la moară s-o ducă
Și de-acolo aduce ulei prospejor
Ce uns pe pâinică, copiii îl ador.
Iar când vine iarna, cu troiene mari
Stau la gura sobei oameni gospodari,
Pun pe foc peleți, ronțăie semință
Mulțumindu-i Domului pentru răsarită.
MENȚIUNE II
Mihaela Cebanu
cl VII-A, Liceul Teoretic Cotiujenii Mari, rn. Șoldănești.
– Un țăran și via sa –
Buna ziua, oameni buni,
Copii, tineri și bătrâni,
Vă invit cu bucurie,
Pe toți la cules în vie.
Dară până vom umple coșul,
-Oare știți?-vă spune moșul,
Cum un strugure de poamă
Are o legendă-Doamne!
Țara noastră ese mica,
Pe hartă-cât o furnică,
Alungită și ovală
Ca un strugure de poamă.
Și această plantă aleasă,
A legat istoria noastră,
Prin legende cu cetăți,
Și strămoși viteji, isteți.
Orice plantă cât de mică,
Răsare dintr-o semință,
Mai exact ca-ntr-o poveste,
Eu vă spun așa cum este…
Un țăran sărac odată,
A găsit pe drum o piatră,
Iar sub ea o grămăjoară
Ascunsă de sămâncioare.
Și a semănat o pantă
Să vadă ce fel de plantă,
O să răsară din sol,
De-i va fi de-un ajutor…
Și așteptară ani și ani,
Tot gândindu-se la bani,
Îngrijind atent ogorul,
Tot udându-l cu ulciorul.
Într-o toamnă, deodată
Acea vie minunată,
Îi dădu fără să știe,
Foarte multă bogăție.
Struguri mari și albătrei,
Fugeau ochii după ei,
Printre frunze arămii,
Roșii, verzi și aurii.
Atunci el voios, măi frate!
Umplu coșul cu de toate,
Și plecă în graba mare,
Spre casă în apus de soare.
Ce se mai bucurară toții,
Frați, copii, chiar și nepotii,
Într-o vară dinspre seară,
Cu dulci strugurei de poamă.
Toți sau strâns în jur grămadă,
Zâmbeau bobițele albastre,
Mari ciorchini stăteau pe masă,
Strălucind în toată casa.
Acea mare bucurie,
Cu strugurii copți din vie,
În casa omului stați,
Bobițe dulci și aromați.
Proaspete să le mâncați,
Sau la suc să le fărâmați,
Având multe vitamine,
De folos, pentru –oricine.
Nu ratați să vă-ndulciți,
Dacă doriți să trăiți,
Cu glucoză naturală,
Să ajungem iar la vară.
Iată-așa, povestea noastră,
Vo scriu stând la o fereastră,
Despre-un strugure și-o floare,
Care cresc încet la soare.
Blânda rază mă îmbie,
Dar nu uit de datorie,
Sunt om simplu și trăiesc
Cu destinul pământesc!
Laureați / Laureate 2020
Laureați / Laureate 2020
Subiect: Amintiri din
trecut și viitor.
PREMIUL I
Daniela Godea
– O poveste din august –
Totul începe de la o căsuță albă cu un nuc în față, înconjurată de un gard din lemn, vopsit într-un verde rece, cu vârfurile triunghiulare, albe, așa cum erau și mai sunt multe garduri moldovenești, cel puțin, în mahalaua mâcăi. În armonia verdelui era o pată întunecată, poarta, ca o bucată de pământ proaspăt, așa cum era mormântul lui nenea, până a dat iarba peste el. La cap mâca a sădit un butuc de viță de vie, să fie ca acasă. Când a fost ziua înmormântării și Nineta se întorcea acasă de mană cu mâca, a observat pentru prima oară asemănarea dintre poarta negricioasă și groapa abia astupată. Atunci pe mâca a apucat-o inima, stătea în drum și privea casa. Nineta gândi că o fi groapa tot o poartă, că nenea stă acum într-o casă tot albă, cu nuc în față, cu prispă înaltă, o fi stat și s-o fi uitat la rădăcinile viței de vie care atârnă din cer, se strecoară pe langă streșină și fac acolo struguri.
Pe când nenea încă stătea pe prispa de “aici”, Nineta obișnuia să-și tragă afară covorul din tindă, pe care l-a făcut mâca demult, așternea deasupra un prosop mai moale, căci covorul îi înțepa tălpile, genunchii sau coatele, după lua vreo oglinjoară, se culca pe spate și prindea norii în oglindă. Când era răcoare, Nineta stătea pe laiță cu ochii priponiți în fereastră, o fereastră micuță, cu marginile vopsite în albastru. Mâca îi băga ciorapii de lână pe picioare, iar fata încrunta sprâncenele, o înțepau tălpile. Mâca îi spunea că a mai lua-o un frig dacă a umbla așa dezblehuiată pe răcoare. Nenea îi aducea un pled și poate o îmbrățișa. În așa zile pe masă puteai găsi o cană cu lapte de capră, pe care Nineta ezita să-l guste. Se uita la el, îl mirosea, înmuia lingurița în cană, o cană mare, din ceramică, apoi lăsa laptele nebăut. Cum toți se trezeaiu devreme, Nineta sărea repede de pe cuptor, în rochița ei albă cu floricele violete, lua o haină deasupra și fuga după casă, unde se pitea într-un stog de fân și asculta păsările de dimneață. Stătea, mai ciulea urechile și auzea cum mâca ocărăște “iar a ieșit într-o cufaică pe frig, parcă îi a nimănui copilul ăsta”. Mâca des ocăra, dar nimeni nu se supăra. Ocara ei demult nu era adresată cuiva, spunea, dar parcă nimănui, nu insista, zicea și se ducea cu ale ei. Așa era ea, suflet blând, dar obosit.
După ce nenea s-a mutat în altă casă albă cu alt nuc și cu vița de vie care crește din cer, mâca s-a posomorât. A vândut căprile, vaca, puii; motanii au plecat singuri, a rămas doar un dulău adus de nenea de la stână. “Nineta, fată, adu ulcica cu apă”, spuse mâca, când inima a oprit-o lângă poartă. Fata fugi și se întoarse cu ulcica, mâca bău și porni în ogradă, iar Nineta după ea, într-o salopetă vișinie și cizme din cauciuc, căci era asta după o zi de ploaie. De atunci ograda era alta, casa era alta, nucul, poarta, tot. Fusese prin mai. Mâca noaptea a plâns, peste ceva zile au venit mama cu tata, iar după o săptămână Nineta a plecat.
***
Toamna vine când o simți. Cineva în august trăiește dorul începutului de iunie, altul în octombrie zâmbește ca și în august. Pentru Nineta toamna a căpătat cu timpul diferite conotații.
Demult, toamna însemna că mâca cu nenea merg la cules poama din vie. Se duceau mai mulți oameni, un alai de oameni cu multe coșuri împletite, din nuiele. Înapoi le aduceau care și cum; unii cu carul, alții într-o remorcă de la tractor. Umbla și ea printre oameni ca un titirez, cu ciuboțele roșii, cu ciorapi din lână și într-o rochiță verzuie. Mai dădea și ea o mână de ajutor, dar mai des ciugulea struguri și stropea rochița cu sucul lor.
Peste ceva timp, când au dat-o la grădiniță, a observat pe cer un mușuroi de furnici, cum își închipuia pe atunci. I s-a explicat că alea sunt rândunele și ele își învață puii să zboare, pentru că vine toamna și trebuie să plece.
Când merse la școală, toamna căpătă repere mai prozaice, cum că frunzele îngălbenesc, apoi cad, lucruri repetate zeci de ori în cor sau în fața clasei, prin poezii. Ori de câte ori ieșea să recite poezii se juca cu manșetele cămășii, lucru pentru care i se făcea observație, dar ea oricum se juca și începea, cu o voce pițigăiată, “Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”… Acum însă, când s-a dezobișnuit să se joace cu manșetele și, în general, se ține bine în fața publicului, toamna i-a luat mult mai multe, nu doar pomii verzi.
La sfârșit de august, toată familia lor se duce în satul bunicilor, pentru că în același an, în august, după nenea, plecă și mâca. Găsesc mereu casa mai aplecată, mai surie, mai invadată de buruiene; gardul mai putred, mai vestejit, doar nucul tot la locul lui stă. Cum ajung, scot din casă pernele, țolurile, oghealurile. “Ar trebui să vopsim poarta și gardul”, zicea cineva, dar apoi conveneau că “la anul”. Treceau și pe la cimitir, Nineta mai stătea și se uita la mormintele bunicilor, verzi ambele, cu vița de vie la capete, încolăcită de crucile lor. Mâca și nenea erau împreună, nu mai aveau porți negre spre ograda lor verde, în care Nineta se ascundea diminețile în fân.
Într-o zi, Nineta s-a apucat să vadă ce haine mai sunt prin dulapul bunicii. Pe multe mama le-a așezat prin lăzi și le-a dus în pod, însă unele au rămas; au rămas câteva batiste negre cu bujori, niște rochii uzate, state multă vreme departe de soare. A ochit una verzuie, din tinerețea bunicii, bănuia, căci în copilărie nu o văzu pe bunica în ea. Rochița avea și un guleraș micuț, ca două frunze de trifoi. Ezita să o îmbrace, era ceva sacru rochia aia, o bucată dintr-un om , dintr-o tinerețe. Își imagina cum purta bunica rochia, știa că ea avea în tinerețe bucle negre și privire ascuțită, cum spunea nenea. O probă totuși, îi era un pic mai sus de glezne și un pic mai jos de coate. Se învârti, ieși desculță în prag și porni. O luă pe la marginea pădurii, se minună de iarba care a astupat toate cărărușele de odată, apoi merse pe un drum bătut de tractoare, spre via, cândva a bunicilor. Drumurile șerpuiau printre bucățile de pământ, care a cui, nu știa. Poama încă nu era coaptă, dar acuș, știa că acuș va da în culoare. S-a așezat la marginea drumului, cu spatele spre via “lor”, cu fața spre drum, la alte vii, la copacii de lângă șes, la șoseaua betonată, care se întrezărea undeva departe.
A plecat acasă după asfințit, când se lasă ora albastră. Găsi gardul, poarta, nucul, casa învelite într-o broboadă albăstruie și rece, doar lumina galbenă, de la fereastra lor mică, o chema înăuntru, înapoi.
Sfârșit
PREMIUL II
Noemy Bologan
– Acolo unde ia viaţă fericirea… –
Sunt un om simplu, simplu şi fericit de ceea ce are sau ce a avut. La fel ca şi ceilalţi am şi eu amintiri, fie ele din trecut, fie ele din viitor, oricum rămân a fi şi plăcute, şi neplacute, însă, mulţumită lui Dumnezeu, am abilitatea să mi le reamintesc doar pe cele mai frumoase şi, anume, pe cele din copilăria mea. Am fost, sunt şi voi fi mereu un copil. De ce? Pentru că am crescut împreună cu bunicii mei şi voi creşte şi în continuare cu ei, fiindcă dânşii mereu vor fi acolo, în sufletul meu şi vor avea grijă ca acea rază de soare din inima mea să nu dispară niciodată. Amintiri din trecut sau poate din viitor? Ohhh, o mie şi încă una şi toate datorită faptului că am norocul să am bunei la sat, da, la sat, şi nu la ţară. Călătoria mea a început încă de când am păşit pentru prima dată pe acest pământ rural, plin de praf, pietre şi iarbă, dar care avea un farmec aparte atunci când mergeam desculţă şi se va termina atunci când şi copiii mei vor fugi pe aici.
Aveam un an anişor de când apărusem pe lume şi de când am început să trăiesc alături de ei, de îngerii mei păzitori, iar de atunci a fost dat startul amintirilor mele şi, probabil, cele mai colorate sunt cele de la zilele mele de naştere, când ograda era plină de oaspeţi şi flori, iar eu eram în culmea fericirii, pentru că aveam tort cu trei nivele (de fapt, erau trei torturi diferite, puse unul peste altul, dar care îşi păstrau forma în mod frumos). Eu creşteam, iar dinţii cădeau. Zâna Măseluţă? Nu ştia nimeni de ea, inclusiv şi eu, în schimb ştiam că trebuia să arunc dintele căzut pe acoperişul casei şi să spun cuvintele magice: ,,Ţine un dinte de lapte şi dă-mi unul de argint.” Dinţii cădeau uşor şi fără lacrimi doar în cazul în care eu eram cea care observa prima că unul din ei se clătina, iar dacă bunica mi-o lua pe dinainte procesul era ”grăbit” cu ajutorul aţei, care era prinsă de acesta şi care era trasă pentru a scoate dintele, respectiv finalul era o combinaţie dintre durere şi fericire, deoarece am scăpat de el. Dacă ar fi să vorbesc despre călătorii atunci pot spune sigur că, în copilărie, nu am vizitat Parisul sau alt oraş frumos, însă am fost dusă prin toate pădurile din apropiere, iar în aşa mod m-am învăţat să iubesc natura şi să am grijă de ea, de aceea fiecare iarnă nu trecea fără dulceţurile şi campoturile făcute din toate fructele găsite prin grădină. Pe lângă acestea, un adevărat deliciu al copilăriei mele erai acei ,,colăcei”, cum le spuneam noi, de la o plantă, care nici azi nu am idee cum se numeşte.
Am fost şi sunt o persoană care se teme de fulgere şi tunete, însă super bunica mea a găsit o metodă destul de interesantă pentru a mă face să nu mă tem de ele şi, anume, îmi spunea că acele sunete şi lumini îngrozitoare reprezintă salutul mamei mele din avion, dat fiind faptul că aceasta era peste hotare, iar în acel moment toate acele grozăvii de pe cer se transformau în ceva plăcut pentru mine. O altă întâmplare ce ţine de cer este legată anume de acele stoluri de păsări, care plecau spre ţările calde, deoarece de fiecare dată când le vedeam imediat mă aşezam jos, ,,în chilostrei”, pentru că… aşa trebuia, însă nici până în prezent nu ştiu explicaţia la ceea ce făceam. Bunelul meu este agricultor, de aceea, mai mereu când îi trebuia să plece pe dealuri să vadă roada eu eram cea care se ţinea scai de el, fiindcă îmi plăcea şi mie să mă uit la toate pământurile alea cu diferite plantaţii, iar acele călătorii cu tractorul nu se comparau cu nimic. Despre bunica? Ea niciodată nu vopsea ouăle de Paşte fără mine, deoarece ştia că ador acest proces şi îmi împletea mereu părul în diferite feluri, făcându-mi o mulţime de coafuri.
Timpul a trecut şi uite că şi la şaptesprezece ani mă aflu aici, în sat, şi tot aici scriu acest eseu. Ştiu sigur că peste ani voi avea şi eu copii şi atunci le voi oferi şansa să ”guste” măcar puţin din copilăria pe care am avut-o eu. Îi voi aduce la străbunicii lor pentru ca aceştia să-i binecuvânteze cu acea iubire care o am şi eu datorită lor. Ei vor umbla cu picioarele goale pe pământ, vor mânca cireşe sau ,,zarzări” verzi, se vor împroşca cu apă, se vor juca cu noroiul de după ploaie şi vor sări în băltoace, chiar dacă se vor murdări până la coate. Le voi permite să crească ca în sat, pentru ca aceştia să simtă într-adevăr că sunt copii, deşi cineva ar putea spune că tot ce am enumerat mai sus nu este igienic sau sănătos. Îi voi învăţa să fie la fel de muncitori ca bunicul meu şi la fel de mărinimoşi ca şi mama şi bunica mea, căci ele întotdeauna mi-au spus: ,,Atât timp cât poţi să faci bine, fă!”.
Amintirea mea din viitor, cea mai dorită, sunt copiii mei, care urmează să crască la fel ca şi mine, în sânul naturii, alături de cei care îi iubesc, pe când cea din trecut, lăsată de bunicii mei, sunt eu. Da, sună ciudat, dar într-adevăr aşa şi este, căci persoana care sunt astăzi s-a format datorită lor, deoarece baza educaţiei şi a personalităţii mele a fost pusă anume în cei 8 ani trăiţi în permanenţă cu ei. Îi mulţumesc şi mamei mele, pentru că nici fără ea nu aş fi putut să devin aşa, fiindcă aceasta nu a permis ca acea lumină, care a fost semănată în mine de când eram copilă, să se stingă, ci, din contra, a făcut ca ea să lumineze mai tare şi de aceea, întotdeauna, împreună cu mama mea, vom reveni acolo, în sat; acolo unde toate visele devin realitate; acolo unde te simţi protejat; acolo unde, indiferent de orice, eşti primit cu căldură; acolo unde nu e nevoie de haine scumpe şi păr aranjat pentru a fi frumos; acolo unde nu îţi este frică să greşeşti sau să plângi; acolo unde nu îţi pasă cum arăţi, ci doar că eşti alături de cei dragi; acolo unde mereu vei mânca cu poftă, chiar dacă vei fi sătul; acolo unde adori să mergi cu picioarele goale, dimineaţa, prin iarba plină de rouă; acolo unde te duci şi cineva te aşteaptă; acolo unde sunt îngerii tăi păzitori; acolo unde ia viaţă fericirea…
PREMIUL III
Natalia Fiodorov
,,Amintiri din trecut și viitor’’
,,Elefanții și nepoții nu uită nimic’’ Andy Rooney
Trăind în jungle din beton, la un moment dat, ne tragem la origini, la acel ciripit de păsări dis de dimineață pe fonul trandafirilor, sădiți de bunica Adela în fața casei părintești.
Era o zi de vară. Lătratul câinelui. Printre ornamentele porții, sub cireșul tăiat, își aștepta cu nerăbdare nepotul – bunelul Valeriu. Pentru bătrâni, zilele în care nepoții îi surprind singurătatea sunt unice, ziua asta nu a fost o excepție. Prin ogradă, nu se mai auzea vocea soției sale și nici râsul copiilor și nepoților de, sunete cu care era obișnuit profesorul de limba și literatura română. Recunoscător pentru tot, pentru toți anii în care a fost și el copil, trecând printr-o sumedenie de greutăți.
Totuși… Cum se simte, să fii lipsit de ceva drag pentru ultima dată ?…Milioane dintre noi, cei, ce au fugit din țara de origine în căutarea unei vieți mai bune și semnarea unui act de suferința în consecința alegerilor lor. Actul de nemurire e semnat o dată ce e simțită singurătatea…
A fost o zi diferită de celelalte de până acum. Vara asta, în afară de arșiță, timp în care roșiile din grădini nu mai creșteau dar se uscau iar apusurile devenise unice și teribil de frumoase. Unde umbra din ogradă era întreținută de bogăția unui prăsad din gradină. Ziua în care cardiganul nu era cea mai potrivită haină pentru legarea mărului ce de la greutatea anilor a și căzut.
Timpul perfect de luare adio, vine în momentul în care se strâng cei mai apropiați la masă, de obicei cu ocazia zilei de naștere a unuia din nepoți. Aici nu e timp de regrete, supărări și orgolii. Să se cânte despre dor, dragoste, amintiri și noroc, niciodată nu știi când o faci pentru ultima dată. Nalt e cerul și senin, mai dorule…
Satele rămân pustii, fără suflete, cu garduri în care se sprijină ulcioare crăpate în ciuda vremii, și se întind bostanii. Casele fisurate, rămân suflate în voia sorții iar drumurile nu sunt alintate de hohotele copiilor. Covoarele țesute în stil național, au rămas stingându-și culorile.
Rămân doar cei, ce au argint în păr și aur în suflet.
Lista realizărilor bunicului este exhaustivă și începe cu capacitatea de a construi o personalitate, o familie, o carieră și se încheie cu statutul social a urmașilor săi, astfel și viitorul are un trecut !